Hristos Se naşte într-o iesle săracă din Betleemul Iudeii, pentru că în casă de om „nu mai era loc de găzduire” (Luca 2, 7). Adam şi Eva nu au fost alungaţi din rai, până nu au alungat ei raiul din inima lor. Adică s-au lepădat de cuvântul lui Dumnezeu şi au primit minciuna diavolului, care aduce iad, întotdeauna. Dumnezeu nu a renunţat însă la a (re)veni în inima omului. Atunci când a găsit potrivită poartă spre a pătrunde în lume, a venit luând fire omenească din trupul Fecioarei Maria, care devenise ea însăşi o „sfântă a sfintelor”, prin vieţuirea ei îngerească în locul cel mai sfânt din templul Legii Vechi. A putut „găzdui” în pântecele său pe Fiul lui Dumnezeu nu doar pentru că Duhul Sfânt a curăţit-o şi a pregătit-o pentru aceasta în chip desăvârşit, ci şi pentru că ea, la vestirea arhanghelului, a arătat disponibilitate, spunând: „Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Când a fost însă momentul naşterii, nici ea, nici Fiul ei nu au găsit disponibilitate la oameni, nu au fost primiţi de nici unul dintre cei din Betleem. Asta nu a schimbat cu nimic planul lui Dumnezeu, Care alege ca Iisus să Se nască într-un loc nerâvnit de nimeni, alături de dobitoace, în miros de grajd. Aşa vine Domnul şi în viaţa noastră cea plină de fapte dobitoceşti, alegându-Şi acel loc care ne e indiferent sau de care chiar ne e silă.

Suntem obişnuiţi să-L căutăm pe Dumnezeu în cele înalte, în slava cerului. Şi El este, într-adevăr, acolo. Dar nu acolo-L întâlnim mai întâi, ci în cele mai de jos ale noastre. Faptul că la Cina cea de Taină spală picioarele ucenicilor e o întărire a acestui gând. Domnul vine acolo unde nu te aştepţi, în acel loc al vieţii tale pe care nu-l bagi deloc în seamă, poate chiar îl dispreţuieşti. Câţi dintre cei care au trecut pe Golgota, văzându-L pe Hristos răstignit, nu se uitau cu dispreţ la El? Cei mai mulţi „Îl huleau, clătinându-şi capetele şi zicând: Huu! Cel care dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti. Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi, coborându-Te de pe cruce!” (Marcu 15, 29-30). În dispreţul lor, în lipsa lor de disponibilitate, în refuzul de a-L recunoaşte pe Mesia – ei bine, tocmai în acestea li S-a arătat Domnul. Celor care au putut să-L primească pe când Îşi arăta puterea în fapte minunate sau în cuvânt, li se descoperă ca pe Tabor. Altora, cu disponibilitate limitată, li Se arată, dar nu în slavă, ci în umilinţă, în smerenie desăvârşită. Iar celor care-L refuză cu totul li Se arată răstignit. În orice caz, toţi se află în prezenţa lui Dumnezeu. Fiecăruia însă i Se arată după cum îi sunt inima şi viaţa.

Avem de-a face, aşadar, cu moduri diferite prin care Hristos Domnul Se face cunoscut celor ce se deschid către El – cum sunt cei din Biserica Sa –, dar şi celor ce nu-L recunosc drept Dumnezeu şi Mântuitor al lor. Pe de altă parte, şi în Biserică sesizăm moduri diferite de raportare la prezenţa lui Dumnezeu. Părintele Alexander Schmemann, cunoscutul teolog contemporan, notează în Jurnalul său: „Pentru creştinii din vechime, Trupul lui Hristos se află pe altar pentru că El este în mijlocul lor. Pentru creştinii de azi, Hristos este aici deoarece Trupul Lui se află pe altar. Pare o analogie, dar în realitate, între primii creştini şi noi există o diferenţă esenţială. Pentru ei, totul constă în cunoaşterea şi iubirea lui Hristos. Pentru noi, totul este dorinţa de a fi luminaţi. Primii creştini se împărtăşeau pentru a-L urma pe Hristos, pe când astăzi Hristos nu e singurul motiv al împărtăşirii". Altfel spus, pentru unii creştini Sfânta Masă din altar este un soi de iesle, adică ceva departe de ei, precum era peştera Naşterii pentru cei mai mulţi dintre locuitorii Betleemului. Ei nu au deschiderea de a-L primi pe Hristos în casa inimii lor, la modul cel mai propriu, întrucât nu stăruiesc ca, prin viaţă de pocăinţă şi prin pregătire adecvată, cu binecuvântarea duhovnicului, să facă din împărtăşania cu Trupul şi Sângele Domnului un firesc al vieţii lor. Alţii, deşi nu sunt mai „speciali” decât fraţii lor, reuşesc să se asemene cu smeriţii păstori ai Betleemului, în primul rând pentru că au această disponibilitate de a asculta cuvântul cel ceresc, care nu caută la oameni decât „bunăvoire” (Cf. Luca 2, 14).

Venirea lui Dumnezeu pe pământ este semn de netăgăduit al marii lui bunăvoinţe faţă de noi. Bunăvoinţa noastră este cea care ne conectează la viaţa lui Dumnezeu, este cerinţa minimală spre a ne învrednici de prezenţa Lui. Orice om poate să ajungă a-L întâlni pe Dumnezeu aici, pe pământ, dacă împlineşte aceste condiţii: să fie onest cu el însuşi şi să aibă bunăvoinţa de a primi cuvântul lui Dumnezeu. Sunt două feţe ale aceleiaşi receptivităţi, ale unei mântuitoare deschideri. Iar a avea bunăvoinţă nu înseamnă a fi permisiv, a promova relativismul moral, cum înţeleg cei care promovează valori ale unei „societăţi deschise”, edificate pe temelia „corectitudinii politice”. A fi deschis presupune a lăsa Cerul să vină în inima ta, înseamnă a crede că Dumnezeu nu renunţă la tine: El Se încăpăţânează să intre în viaţa ta oriunde găseşte o breşă, fără a aduce însă atingere libertăţii tale. Cum poţi să nu iubeşti un astfel de Dumnezeu?