Nu ştim din ce cauză şi în ce scop, creştinismul a acceptat în propăvăduirea lui, imaginea unui Dumnezeu aspru, răzbunător, pedepsitor, de care trebuie să ne temem sau chiar să ne înfricoşăm. Poate că s-au prelungit unele concepţii iudaice. Poate anumite date ale revelaţiei noutestamentare, mai aspre în exprimare, au fost absolutizate şi dezvoltate în termeni apocaliptici. Poate că aceste idei aspre puteau susţine dorinţa unora de a corecta forţat comportamentul imoral. Poate că, pentru unii, doar astfel de imagini pot trezi conştiinţele adormite. Poate din dorinţa unora de a nu încuraja laxitatea conştiinţei. Poate unora li se pare că doar imaginile înfricoşătoare ale iadului, reflexe ale repudierii divine pentru păcătoşi, sunt singura soluţie împotriva unei „gloate”, care îmbrăţişază formal(ist) creştinismul. Poate, poate, poate…

În orice caz, inexplicabilă este situaţia în care majoritatea susţinătorilor acestor imagini absurde, devin cu totul extremişti, în sensul că uită înadins să mai vorbească de iubirea lui Dumnezeu ca nu cumva, zic ei, să se relaxeze credinţa.

Este adevărat că unele imagini biblice ale Noului Testament (Matei 21, 19-20; 25, 41), dar mai ales cele ale Vechiului Testament, prezintă o oarecare asprime a lui Dumnezeu, dar nu în sensul că El ar face răul, ci doar că îngăduie manifestarea lui, ca finalitate directă a libertăţii omului de a-l alege. Însă, atât pentru cei din Legea Veche, cât şi pentru toţi cei care Îl percepeau pe Dumnezeu răzbunător, Hristos Dumnezeu S-a întrupat şi a pătimit, arătându-şi iubirea Sa faţă de noi pe când eram încă păcătoşi (Rm. 5, 8.). Nu răzbunarea L-a îndemnat pe Dumnezeu să se întrupeze, ci dragostea Sa, care „acoperă mulţime de păcate” (I Ptr. 4, 8). Şi chiar dacă, Noul Testament mai păstrează unele imagini aspre (în sens pedagogic) despre Dumnezeu, este pentru a se învedera nivelele spirituale ale celor care ascultă şi se raportează la Evanghelie şi pentru a se sublinia că Dumnezeu respectă şi după întrupare libertatea omului de a-L refuza; refuzul, având drept consecinţă permanentizarea iadului, în ciuda iubirii jertfite dumnezeieşti, care i-a desfiinţat puterea.

Cât priveşte pe Dumnezeu, toată răutatea făpturii – a omului şi a îngerului rău, pentru care S-a jertfit de bunăvoie – nu-i vor putea schimba iubirea Lui, chiar dacă prin absurd, toată i se va împotrivi. El neschimbător fiind, deşi poate face rău – a arătat-o cu smochinul neroditor (Mt. 21, 19-20) – Alege să facă Binele pentru că iubirea Sa nu-i conjucturală, nu-i afectată de rău şi nici nu voieşte răul făpturii Sale.

Indubitabil, tot ceea ce ştim, credem şi simţim în/despre Dumnezeu este iubirea Lui. Şi nu o iubire proiectată din sentimentalismul firii noastre. Nici măcar una izvorâtă din cei mai mari sfinţi ai lui Dumnezeu. Este o iubire incomparabilă, de o calitate şi intensitate, care nicidecum nu poate fi cuprinsă.

Dumnezeu nu are iuire, El Iubire Este (I In. 4, 8). De aceea, iubirea Lui nu-şi găseşte corespondent în umanitate. Umanitatea doar poate participa la ea. În baza acestei Iubiri, Dumnezeu a petrecut cu trup printre oameni şi a pătimit pentru ca ei să-I înţeleagă şi să-I primească Iubirea, chiar dacă jertfa Sa este tocmai dovada respingerii ei. Cu toate acestea, nimic şi nimeni nu L-au putut opri, ca în cel mai delicat mod cu putinţă să-şi manifeste Tainele de nepătruns ale Iubirii Sale (şi mai cu seamă în aceasta se vede că iubirea Sa este de neajuns/necuprins). Pentru aceasta, El Singur Şi-a asumat creaţia şi răscumpărarea lumii, pe nimeni învinuind de pătimirile Sale, pe toţi iubind până la sfârşit (In. 13, 1) şi dincolo de el; pe toţi iubind în veci de veci.

 Este singura iubire care a schimbat şi schimbă lumea, care chinuie nesuferit iadul (pentru nevrerea de a o primi), care va transfigura lumea, atunci când mulţi o vor fi voind pierdută iremediabil. Este iubirea care-i aşază pe „păcătoşi în mijlocul celor drepţi” (Sfântul Isaac Sirul) – refuzul lor fiind chinul de nesuportat al unei iubiri care nu-i poate refuza, indiferent de alegerile lor. Este iubirea despre care putem spune că: „iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu este infinit mai mică faţă de iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos”. În definitiv, Este Dumnezeu precum Este: Iubire nemărginită!

Cred că oamenii mai păstrează încă imagini aspre despre Dumnezeu, preferând să ascundă iubirea Lui, tocmai din cauza neputinţei de a o primi. Lucru pe care-l face şi diavolul întocmai. Sfântul Isaac Sirul, le răspunde tuturor, afirmând că Dumnezeu nu poate fi clintit în iubirea Lui, pentru că El nu iubeşte pe om, ci firea umană, ceea ce arată o incomparabilă diferenţă de percepţie. Mai mult, el spune, comentând expresia  Sfântului Pavel: „Unde s-a înmulţit păcatul a prisosint harul” (Rm. 5, 20 ), că: Dumnezeu sporeşte harul în păcătoşi tocmai pentru ca bunătatea şi în aceasta să se arate mai mare decât răutatea. Lucru confirmat întocmai de acelaşi Pavel când zice: „Dar nu este cu greşala cum este cu harul, căci dacă prin greşala unuia cei mulţi au murit, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul Lui au prisosit asupra celor mulţi, prin harul unui singur om, Iisus Hristos” (Rm. 5, 15), (Cf. Cuvinte către Singuratici, Partea a III-a, Deisis, 2007, 6, 31-35, pp. 78-79).

Şi acestei Iubiri cine îi poate sta împotrivă? Cine o poate ascunde? Cine I se poate împotrivi? Cine o poate anula? Ontologic vorbind, nimeni şi nimic. Dumnezeu aşa Este şi El nu se contrazice în propria-I Viaţă. Omul însă, poate evita, ignora sau blama, dar nicicum anula această Iubire. De aceea, Dumnezeu Este precum Este: Iubire nesfârşită!

Este adevărat, cu o așa iubire se poate lesne obrăznici, se poate cădea în nepăsare și indolență, dar, chiar și așa, tot nu ne este permis, ca de frica acestora, să ascundem o așa Iubire. Ne-o spune același Isaac Sirul: „Nu vă scriu aceste lucruri ca încrezându-vă în ele să umblați cu nepăsare, ci ca să creșteți în nădejdea voastră și gândirea voastră să se înalțe în Dumnezeu; și așa să vă conformați tot mai mult viața voastră cu cea a lumii viitoare, lucrurile pământești să ajungă disprețuite în ochii voștri, iar gândirea voastră să se umple de minunare în Dumnezeu, focul iubirii pentru El să se aprindă în sufletul vostru și, prin meditarea la înțelesurile tainelor Sale, să umble spre locul de dincolo de lume. Dar nici măcar teama de nepăsare și relaxare să nu ne facă să acoperim adevărul credinței sau să micșorăm înțelegerea tainelor Liturghiei noastre (a iubirii Lui pentru noi nn) sau să tăgăduim puterea mărturisirii minunatei Economii pentru noi, ori să ne facă să încetăm de a ne mai minuna de Dumnezeu sau de a-I da slavă cu bucurie fără egal” [...] (Ibidem, 11, 25-26, p. 141).

Categoric, pentru a primi şi a trăi o astfel de Iubire, ori ești Dumnezeu adevărat, ori eşti Om adevărat. Restul e la voia întâmplării!