Inima asta, pe care o avem noi și bate și punem mâna pe ea, este un simbol al inimii. Inima este dincolo de ea. Are o profunzime dincolo de conștiință.

Poartă în adâncul și în profunzimea ei acel punct extraordinar pe care l-a făcut Dumnezeu chip și asemănare, acolo unde spune Mântuitorul: „vom veni cu Tatăl și locaș la el Ne vom face”. Asta este chipul și asemănarea, nu picioarele și ochii și urechile.

Inima este făcută de Dumnezeu ca să poată sta și El în ea, nu este ca orice organ. Mintea este un subordonat al inimii.

(Arhimandritul Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p. 42)