Iubiții mei frați și surori, deschideți-vă inima, pentru ca Duhul Sfânt să însemneze într-însa chipul lui Hristos. Veți fi atunci puțin câte puțin în stare a purta înlăuntrul vostru și bucuria, și durerea, și moartea, și învierea.

Lumea nu cunoaște nimic mai măreț decât chemarea de creștin. Dar cu cât țelul este mai înalt, cu atât mai anevoiasă atingerea lui.

Priviți mărețul tablou pe care Dumnezeu ni-l dezvăluie în facerea cosmosului, în facerea omului după al Său chip și asemănare. Ceea ce căutăm noi nu se mărginește la mărunta noastră viață de zi cu zi; este vorba de a fi cu Dumnezeu și de a agonisi înlăuntrul nostru viața, în toată deplinătatea sa, și cosmică, și dumnezeiască.

Noi trebuie să împreunăm în viziunea noastră duhovnicească ființa cosmică și Ființa Dumnezeiască, făcutul și nefăcutul.

„Întru început era Cuvântul.” Fără El nimic nu există din ceea ce este. Zi de zi avem dureroasa experiență a vieții jalnice în trupul nostru. Și totuși suntem făuriți după chipul lui Hristos, al Absolutului. Problema, taina vieții noastre este trecerea de la relativ la Absolut. Dacă ființa a fost zidită de Dumnezeu, ea nu trebuie să moară. Dumnezeu a făcut viața, nu moartea. Țelul nostru este viața cu Hristos-Dumnezeu, nemurirea, veșnicia. În descoperirea Scripturii ni se arată că veșnicia lui Dumnezeu ne poate fi împărtășită.

(Arhimandritul Sofronie, Din viață și din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, pp. 13-14)