Deseori, când facem vreo colectă, îi silim pe oameni, facem presiuni să dea chiar dacă nu doresc. Este posibil ca aceștia să aibă și să poată dărui, însă această milostenie nu este luată în socoteală de Dumnezeu, pentru că o fac fiind siliți. Ea este milostenie de nevoie.

Să nu dăm cu tristețe, cu neplăcere, cugetând: „Am dat atâta, aveam atâta, acum am mai puțin. Vai, ce mă fac? Trebuie să dau, însă acum, iată, o să mă lipsesc, o să am mai puțin”. O astfel de milostenie nu este primită de Domnul.

„Dumnezeu iubește pe cel care dă cu voie bună” (II Corinteni 9, 7). Dumnezeu îl primește și-l iubește pe cel care dă cu o bună dispoziție a inimii, pe cel care nu și-a îngreuiat inima și nu s-a întristat pentru milostenia făcută. Și nici când este silit să dea de nevoie, inima să nu i se strângă!

(Arhimandritul Epifanie Theodoropulos, Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, Editura Predania, București, 2010, p. 81)