În vremea aceea, cărturarii şi arhiereii căutau să pună mâna pe Iisus, chiar în ceasul acela, dar s-au temut de popor. Căci ei au înţeles că Iisus spusese pilda aceasta pentru ei. Şi pândindu-L, I-au trimis iscoade, care se prefăceau că sunt drepţi, ca să-L prindă în cuvânt şi să-L dea stăpânirii şi puterii dregătorului. Şi L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, ştim că vorbeşti şi înveţi drept şi nu cauţi la faţa omului, ci cu adevărat înveţi calea lui Dumnezeu: Se cuvine ca noi să dăm dajdie Cezarului sau nu? Dar Iisus, cunoscând vicleşugul lor, a zis către ei: De ce Mă ispitiţi? Arătaţi-mi un dinar. Al cui chip şi scriere are pe el? Iar ei au zis: Ale Cezarului. Şi El a zis către ei: Aşadar, daţi cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. Şi nu L-au putut prinde în cuvânt înaintea poporului şi, mirându-se de cuvântul Lui, au tăcut. (Luca 20,19-26) (Vineri în săptămâna a 28-a după Rusalii)

Cei care încercau să scape de rivalul incomod, așa cum Îl vedeau ei pe Domnul, făceau parte din două grupuri: al cărturarilor și al mai-marilor preoților. Apropiați acestora din urmă erau și saducheii, care erau materialiști la modul extrem, necrezând în Înviere, despre ei fiind vorba mai târziu în Evanghelia ce se citește în lunea a 29-a după Rusalii. Toți aceștia nu puteau să acționeze după bunul plac și să-L elimine chiar fizic pe Iisus Care era foarte iubit de popor. De aceea, aveau o singură soluție, să Îl „prindă în cuvânt”, ca apoi să aibă argument pentru a-L condamna. Prima dată, întrebându-L cu ce putere face minuni, ei au fost întrebați la rândul lor de Iisus dacă puterea lui Ioan era de la oameni sau din cer. Neputând să Îi dea vreo replică pe măsură, mai târziu aceștia au ticluit o întrebare capcană, ipocrită dintru început, prin aceea că L-au numit pe Domnul „învățător”, deși nu credeau în El. L-au apreciat ca spunând „adevărul”, deși Îl numeau astfel numai de fațadă, necrezând cu adevărat, respectiv, L-au lăudat că nu caută la fața omului, ci la Dumnezeu. Desigur, în acest caz, s-ar fi pus întrebarea: ei de ce nu cred în învățătura lui Hristos dacă Îl numesc „învățător drept”? Dar aceasta se înscrie în prețuita atitudine orientală sau de ce nu, universală, de captare a bunăvoinței adversarului, prin lingușire. Apoi, imediat, aceștia au pus și întrebarea otrăvitoare: „se cuvine ca noi să dăm dajdie Cezarului sau nu?”.

Domnul nu Se lasă intimidat. Le vădește încă din start intenția, spunând „de ce mă ispitiți?” și le cere să îi arate un dinar. Ei se supun Domnului, vrând-nevrând, ca unui învățător. Înțelegem că Domnul nu avea un astfel de ban, nu era bogat, ci tocmai ispititorii aveau banul străin al romanilor. Altfel spus, tocmai cei care vin cu ispita se află în directă legătură cu obiectul ispitei. Domnul merge mai departe și întreabă, ca și cum nu ar ști: „al cui chip și scriere are pe el?”, iar adversarii îi răspund: „al Cezarului”. Iar Domnul, în final, dă răspunsul pe măsura întrebării și vicleniei lor, arătând că „nu caută la fața omului” așa cum ei spuseseră, chiar să fie acest om Cezarul, ci caută la fața lui Dumnezeu. În acest context, mărturisirea ipocrită de la început a fariseilor că „învățătorul” e „drept” și că spune „adevărul”, se dovedește că e adevărată în totalitate. Ei au profețit ca și Caiafa ceva mai târziu, deși erau mânați de gânduri rele.

De ce plăteau iudeii Cezarului și de ce nu erau de acord cu această taxă? Pentru că erau sub stăpânirea lui, deși nu voiau să accepte această realitate. După cum reiese din cercetările unor arheologi, cea mai mare nenorocire pentru evreii religioși era aceea că împăratul romanilor, dacă ar fi să se ia seama de inscripția monedelor din vremea Domnului, era considerat un zeu. Pe cealaltă față a dinarului era scris „Pontifex Maximus”, adică împăratul și preotul suprem. Așadar, cele două instituții de bază ale culturii iudaice, regele și marele preot, ba chiar și ideea însăși de singurul Dumnezeu, fuseseră confiscate de împăratul romanilor, iar evreii desigur că nu puteau să accepte distrugerea a tot ceea ce ei iubeau și considerau mai sfânt. Capcana în care era chemat Domnul să cadă era următoarea: dacă spunea „da, plătiți impozitul”, atunci imediat ar fi fost condamnat de toți evreii că respectă stăpânirea pe care ei o disprețuiau. Dacă spunea invers: „nu, nu plătiți impozitul”, atunci mai-marii poporului îl acuzau de instigare împotriva stăpânirii romane, iar Domnul ar fi fost arestat. Înțelepciunea dumnezeiască se dovedește însă peste orice viclenie ticluită de oameni, oricât de inteligentă ar părea. Hristos este coerent în răspunsul Său cu întreaga Sa învățătură: Împărăția Lui nu e din lumea aceasta, e dincolo de impozite, taxe, pretenții omenești de exclusivitate în preoție sau chiar dincolo de vreo înrudire cu dinastiile regale omenești. Împărăția Domnului, așa cum spune El, este „în duh și în adevăr” (Ioan 4, 23-24). În duh fiind, toate problemele materiale devin secundare. În Hristos-Adevărul se descoperă toată viclenia și se spun lucrurilor pe nume. 

Din Evanghelia acestei zile este de înțeles că Hristos nu ne cere nemijlocit retragerea din lume, trăirea într-un univers paralel sau în pustietăți. Însă ne cere adevărul, dreapta socotință a lucrurilor, lepădarea fățărniciei în propria noastră viață și cunoașterea necesităților contemporane. Nu materia, nici măcar banul sau ca să modernizăm, nu cardul sau codul de bare ori vreun vaccin suspect ne duce la pierderea mântuirii, ci punerea noastră cu totul în slujba acestor forme de control material. Ce este al lui Dumnezeu va rămâne întotdeauna a lui Dumnezeu și anume inima omului, nu fața lui.