Doi oameni. Unul vameș și altul fariseu. În pilda așezați de Domnul par oameni obișnuiți. Adică în conformitate cu funcția lor socială. Și până astăzi, din nefericire, când intrăm să vorbim Domnului suntem marcați de ceea ce spun oamenii despre noi. Cărăm cu noi sacul cu vorbe, cu atitudini și simțăminte. Pare disperant că nimic nu se schimbă. Suntem mai mult forma societății decât propria noastră persoană și e suficient să-ți afle cineva vreun punct slab sau să-ți afle vreo greșeală, un comportament greșit, că nu mai exiști. Ești suma privirilor din jur. Și nici una nu poate pătrunde unde intră ochiul limpede al privirii lui Dumnezeu. De aici nevoia Bisericii de a porni povestea de duh a Triodului – timpul care ne apropie de post și apoi de trăirea patimilor, morții și Învierii Domnului Iisus Hristos – pornind de la un adevăr: nu suntem ceea ce ne definește pe dinafară!

Doi oameni. Domnul își construiește pilda pe contraste, pe un soi de antagonism de valori văzute. Pe de o parte fariseul. Numele lui nu avea conținutul peiorativ de astăzi când, dacă-i spui unuia fariseu riști o corecție. Era o clasă social-religioasă recunoscută în mediul în care propovăduia Iisus și deseori, atunci când vorbea, Domnul pornea de la percepte pe care fariseii le stăpâneau din plin. Și pare că știe să le folosească. El însuși părând, câteodată, fariseu în propovăduire. Nu-și pune în minte să le dărâme miturile idolatre ori tradițiile închistate, ci pur și simplu propovăduiește Adevărul. Și asta pare că îi derutează pe cei care construiseră o plasă de interese în jurul lor. Care nu duceau mereu la Dumnezeu dar se învârteau, mai mereu, în jurul Templului. Semn că instituționalizarea credinței este dificil de ținut în echilibru cu trăirea ei. Vameșul este coda ierarhiei sociale și este un rătăcit religios. Dincolo de faptul că strângeau banii, atingând chipurile celor care erau ștanțați pe aur ori argint ori aramă, semn de idolatrie, se mai și închinau acestora în mod vădit, depinzând ca meserie și funcție socială de cantitatea de bani care o puteau sustrage din circuitul politicii financiare a vremii. O plasă de legi omenești proteja săritura lor de saltimbanci peste nevoile oamenilor, imperiilor, societăților... Mereu la pândă, în templul social se comportau, de cele mai multe ori, cu aroganța și suficiența fariseilor. Și unii și alții aveau această suficiență dintr-un concept care încă mai triumfă în lume: siguranța de sine prin poziție socială!

Doi oameni, urcând la templu să se roage. Fariseul o face după regula lui. Se laudă pe sine și uită să laude mila Domnului. Boală grea. Și din nefericire transmisibilă inclusiv în lumea noastră, creștină și mai ales azi. La vremea când infecțiile duhovnicești nosocomiale ar fi trebuit să fie de mult dispărute dintre noi, ca oameni ai lui Hristos. Vameșul o face conștient că nu e bine cum își trăiește identitatea religioasă. E cuminte și smerit. Nu compară și nu se lamentează cu laude. E direct, sincer și pocăit – am spune azi. Ceea ce este însă și mai interesant este că Mântuitorul nu combate poziția fariseului ori vorbele lui, ci-l oferă de model și spune că vameșul s-a întors la casa lui „mai îndreptat” (Luca 18, 14). Adică ne atrage atenția că dacă tot mergem la Templu – a se citi locașul Bisericii – să ne concentrăm pe noi, nu pe celălalt, să ne vedem greșelile și neputințele noastre pentru că mântuirea nu ține doar de o privire pe retrovizoare și atât. Sau o privire de jur împrejur, stigmatizând mereu pe cel care nu își ține credința cum ai stabilit tu că ar trebui să o țină. Nu-i loc de reguli unde dragoste nu este. Vameșul vorbește ca un îndrăgostit, avântat și rușinat concomitent. E ceva în el ce te face să-l placi. Dar nu îți place să îl și urmezi, neapărat.

E mult mai ofertantă și mai ușor de realizat varianta fariseului. E în ea și comoditatea obișnuită a firii umane și obrăznicia dreptului definit și dobândit de la sine putere. Fariseul nu ne place doar pentru că ni se spune mereu că nu e bine cum face, dar ne comportăm, uneori din recul interior al valorilor, exact ca el – și cât el ne sunt și nouă orgoliile. De fapt, jocul duhovnicesc propus de parabolă este unul cât se poate de simplu și categoric. Alternativa. Foarte rar în ce privește comportamentul de viață Mântuitorul este ultimativ. E ultimativ când e vorba de Botez sau Euharistie – „cel ce nu se va naște din apă și din Duh nu va intra în Împărăția cerurilor” sau „cel ce nu mănâncă Trupul Meu și nu bea Sângele Meu nu are viața veșnică” – dar nu și când propune modelul de viață. Tatăl are doi fii în parabola cu tânărul ce se regăsește, fecioarele au două posibilități – să dea din ulei sau să nu dea – păstorul poate să lase oaia pierdută sau să meargă după ea... E o continuă așezare în alternativă pentru că Dumnezeu nu ne propune pierderea libertății, ci cultivarea ei. Creșterea valorii ei.

Doi oameni. Unul liber, vameșul. Celălalt secătuit de forme fără fond, fariseul. Dinaintea lui Dumnezeu fiecare face precum știe și precum este. Într-un exercițiu al desăvârșirii în care Dumnezeu nu este străin de noi și ne știe. Ne știe dincolo de cele pe care le împlinim. Farisei și vameși, pentru că alternăm până când alterăm unul din personaje în propriile vieți, suntem dinaintea lui Dumnezeu exerciții de libertate. Oricât de neatenți ori orgolioși ori răi am fi, tot e ceva ce se îndreaptă în noi la întâlnirea cu El. Nu lasă nici un efort nerăsplătit. Nu El condiționează starea noastră, ci noi, încăpățânații, care credem că le știm pe toate. De câte ori nu privim peste umăr pe Domnul Hristos ca fariseul pe vameș? Și-i spunem ce are de făcut și cum ar trebui să dreagă cutare sau cutare lucru... ca și cum norma noastră ar fi cea după care ar trebui să funcționeze Dumnezeu, fiind convinși că El este robul nostru.

Doi oameni. Eu, tu, noi... Și El. Dumnezeu care ne privește! Nu doar de Sus!

Sursa: tribuna.ro