Dacă ai ști ce e iubirea! Iubirea nu este sentiment. Când Dumnezeu zice „să vă iubiți vrăjmașii” nu ne cere să-i pupăm! Nu! Și nici să ne prefacem că-i iubim! Nu, nu ajută! Rămânem prefăcuți și gata! O să vă zic o poveste spusă de Părintele Sofronie, o povestioară în care un creștin a ajuns la deznădejde că nu știe ce să facă să se mântuiască și s-a dus la Muntele Athos. Și îl întreabă pe un mare duhovnic: „Ce să fac să mă mântuiesc?”. Părintele îi spune: „Să-L iubești pe Dumnezeu din tot sufletul și din tot cugetul tău și pe aproapele ca pe tine însuți.” Zice: „Ei, asta nu pot. Pe Dumnezeu nu-L iubesc, mi-e frică de El, dar nu-L iubesc, iar pe aproapele nu pot să-l sufăr… Nu! Mă duc eu, găsesc eu un duhovnic ca să-mi dea mătănii, post, ceva, să mă mântuiesc și eu, că asta nu pot!”. A mers la zece duhovnici, douăzeci, toți i-au spus același lucru. Și se așează, săracul, pe o piatră și zice: „Acum ce fac?”. Și-i vine gândul: „A, știu ce voi face. Am să fac ce aș face dacă aș iubi.”. Și gândea: „Ce aș face eu acum dacă L-aș iubi pe Dumnezeu? N-aș înjura. Nu înjur. Ce-aș face acum dacă l-aș iubi pe Dumnezeu? M-aș duce la biserică. Dar dacă L-aș iubi m-aș duce și prin ploaie, da? Mă duc. Ce aș face dacă l-aș iubi pe aproapele? Îi e sete, îi dau să bea.”.

Poți să fii prefăcut când îi dai unui om un pahar cu apă? Nu poți să te prefaci decât în cuvinte. În fapte nu ne putem preface. Faptele iubirii sunt fapte. Aceasta este, nimeni nu-ți cere, dacă ești supărată pe bărbatul tău, care în loc să vină la două a venit la nouă, nimeni nu-ți cere să îl pupi și să-i zici: ești cel mai frumos, cel mai deștept bărbat din cartier. Nu, nu poți, și începi să-l cerți și să-l faci cu ou și cu oțet „că semeni cu maică-ta și cu taică-tău și că toți cei din sat de la voi sunt așa”, că după aceea, pleacă la nouă și mai vine la două dimineața și rămâi fără el și de la nouă la două și n-ai rezolvat nimic. Aceasta este fapta. E faptă. Nu poți să te prefaci. Ci dimpotrivă. Când nu ne prefacem, ce vom facem? Mărturisim ce simțim. Când ne prefacem spunem altceva decât simțim. Simțim ură și zicem: „Nu face nimic!”. Chiar nimic?... Asta e prefăcătorie! Și el o să spună: ”Iar minți!” și să vă certați, sau să profite și să tacă și să-și vadă de treaba profitând de „iubirea” ta! Dar când ești furioasă și te întreabă: „Ce ai?” și-i spui „Sunt furioasă pentru că te-am așteptat de la două până la nouă!”. Să nu ne prefacem, să nu ascundem ce simțim și să ne asumăm responsabilitatea pentru ce simțim. Noi suntem răspunzători de sentimentele noastre. Mă înșel când cred că tu m-ai înfuriat. Motivul furiei e în mine! Să luăm exemplul acesta cu două și nouă. Te-ai înfuriat pentru că a venit la nouă și trebuia să vină la două! Nu-i adevărat. Pentru că ieri a venit tot la nouă și ți-a părut bine. Că tocmai voiai să te duci până la madam Popescu, să vorbești ceva, voiai să vezi și filmul nu știu care… Și dacă venea el acasă aveai o grămadă de treabă. Ce bine că a venit la nouă! Dar a doua zi, când voiai să bați covoarele și voiai să te duci cu el până la policlinică, nu ți-a mai picat bine… Așadar, nu faptul că a venit târziu, ci faptul că n-ai putut să-ți împlinești nevoile pe care le aveai, pentru că el nu era acolo… Și dacă vom învăța să spunem asta: „Îmi pare bine pentru că eu…” și nu pentru că tu…”; „Sunt furioasă pentru că eu…” și nu pentru că tu, viața noastră se va simplifica foarte mult. Asta ar fi prefăcătoria: una simt, alta gândesc și alta spun. Asta nu poate ajuta în iubire.

Vom birui numai dacă Îl chemăm pe Dumnezeu, să prefacă El sentimentele mele negative în iubire. Și, mai ales, să mă ajute să fac faptele iubirii chiar și fără nici un sentiment!