Deci așa lucrăm: după ce aflu frica de bază, văd care ar putea să fie dorința, apoi fac un plan. Am zis că frica și dorința țin de imaginar. Aici îmi vine în minte un exemplu. Eram la clasă și un copil mi-a zis: „Maică, pe mine niciodată nu mă ascultă părinții”. Și am zis: „Dar ce le spui?”, și el îmi zice: „Le spun că vreau să fiu un dinozaur cu aripi”. Îmi imaginez și eu că vin părinții de la serviciu și numai dinozaur cu aripi nu le trebuie. Atunci, am pus o simplă întrebare. Am intrat în imaginarul lui: „Ce-ai face dacă ai fi un dinozaur cu aripi?”. A stat, s-a gândit și mi-a zis: „Aș zbura să nu-i mai aud cum se ceartă”. Sigur că nu întotdeauna găsim în spatele dorințelor lucruri atât de profunde, dar găsim lucruri care spun ceva despre copil. Acesta este registrul imaginar.

Acum, să vedem cum e cu registrul simbolic. Acesta cuprinde boala și comportamentul atipic. Cred că e foarte important, așa cum ziceam și mai înainte, ca părintele să-l vadă pe copil și să încerce să identifice ce este în spatele comportamentului pe care el îl are. Am avut multe situații în care elevii mei, pe care îi cunoșteam bine, să-și schimbe brusc comportamentul și să nu-i mai recunosc în felul în care se purtau la ore. Și, când am lucrat cu ei, când i-am sunat pe părinții lor, da, mi-au confirmat că în familie existau situații foarte tensionate și conflicte. Și copilul nu putea să gestioneze asta, nu știa cum să-și trăiască propriile emoții.

Deci, e important să fiu atent, să-l văd pe copil. Dacă îl văd o zi într-un fel – altfel decât e el – poate e o întâmplare. Dar dacă îl văd o săptămână că e schimbat, e nevoie să înțeleg că acolo se întâmplă ceva și că el are nevoie de mine. E un comportament atipic, copilul nu știe cum să pună în cuvinte ce trăiește, e ca și cum e legat la gură. Când părintele vrea să schimbe acest comportament atipic fără să vindece cauza, e ca și cum îl mai leagă o dată la gură.

4. Apoi, avem nevoia de a vorbi despre ce simt. Este important să-l învățăm pe copil să-și identifice emoțiile și să le pună în cuvinte, fiindcă asta îl ajută cumva să nu rămână copleșit. Îl ajută să devină stăpân pe situația respectivă și să nu aibă consecințe pe termen lung. De exemplu, vine copilul de la școală cu nota 7. În loc să-i transmiteți un mesaj toxic, o comparație, „Celălalt cât a luat? Tu de ce n-ai putut?”, firescul ar fi să-l întrebați: „Cum te-ai simțit când ai luat nota 7?”. Și copilul poate să răspundă și să zică „Păi, am fost invidios că colegul meu a luat 8” sau „M-am simțit nedreptățit de doamna, că mi s-a părut că am făcut de mai mult”. Sau poate să zică că „Mi-a fost frică că ai să mă cerți” sau „Am fost extrem de bucuros, că la testul trecut luasem 5”. Deci e important să-l ajut pe copil să identifice emoția pe care o trăiește. Desenează copilul ceva, și mai ales când sunt mititei, ei au nevoie mereu de un feedback de la părinte și vin cu un desen să ți-l arate. Tu zici că e frumos și după un minut mai vine o dată, că a mai făcut o liniuță și tot așa, și treaba asta poate fi obositoare câteodată pentru părinte. Întrebarea firească este „Cum te simți tu când desenezi?”. În momentul în care copilul vine mereu înspre mine, el învață să facă lucruri ca să mă bucure pe mine, că mama-i bucuroasă, că mamei îi place, pe când el are nevoie să învețe să facă un lucru și să se bucure pe sine, să se bucure el de faptul că desenează, să se bucure el de faptul că face un lucru sau altul, adică focusul să fie pe a-și identifica propria bucurie sau emoție în ceea ce face.

5. Nevoia de intimitate, nevoia să avem un spațiu al nostru, nevoia de a nu intra cineva peste noi în cameră sau în baie sau de a nu ne asculta în timp ce vorbim la telefon.

Cum îi împlinim nevoia aceasta, când sunt mai mulți copii care stau în aceeași cameră? Cei mari se supără când cei mici le iau lucrurile și fără să vrea le strică, și tot așa.

Să-i învățăm să bată la ușă. Chiar și voi, ca părinți, să bateți la ușă și asta îl învață și pe copil să bată la ușă. Chiar și pe cel mic. Dacă el vede că asta se întâmplă la voi în casă, învață și el să bată la ușă când intră peste celălalt. Și să ceară voie să umble cu lucrurile celuilalt.

6. Nevoia de a visa. Să-l lăsăm pe copil să-și facă planuri de viitor. Să nu vă șocați când îl întrebați pe copilul vostru de 3 ani „Ce vrei să te faci când vei fi mare?” și el vă zice: „Gunoier!”. Ei sunt fascinați. Mașinile care adună gunoiul și felul în care stau cei care lucrează pe ele, așa, atârnați, e fascinant pentru un copil de 3 ani. Nu vă speriați de asta și să nu aveți reacții exagerate. Orice ar spune copilul, e în regulă. S-ar putea să aibă și niște idei grozave: „Vreau să lucrez la NASA”. „Bun. De ce ai nevoie pentru asta?” „Păi, am nevoie de fizică, de matematică…” „Hai să vedem, poți? Eu te ajut”. Dar lăsați copilul să viseze și nu vă speriați de primul vis pe care îl are.

Sunt etape care trec.

Da, sunt etape care trec, dar e important ca ei să-și facă planurile astea, să viseze.

7. Și ultima este nevoia de a ne influența spațiul. În momentul în care le spunem permanent copiilor „nu” la orice, cumva ei ajung să fie pe modul ăsta „luptă, fugă sau încremenește” și e important să învățați să pierdeți bătălii ca să nu pierdeți războaie. Adică, atunci când un lucru nu e cu adevărat important și nu pune viața copilului în pericol, puteți să-l lăsați să-l facă, chiar dacă acel lucru îi va aduce un disconfort. Vă dau exemplu: o familie cu doi copii, un băiețel la grădiniță și o fetiță la școală. Tatăl dusese fetița la școală și a venit să ia și băiețelul să-l ducă la grădiniță. Dar băiețelul striga din toate puterile că el vrea să se încalțe la grădiniță cu pantofii surorii lui, care erau cu câteva numere mai mari. Mama i-a explicat că nu se poate, dar tatăl zice: „Vrei în pantofii ei? Minunat. Hai!” și l-a încălțat în pantofii surorii lui. Când copilul cobora scările de la bloc, el sărea câteva trepte, cum fac copiii. Acum, cu pantofii, fiind mai mari, el nu mai putea. A ajuns la grădiniță. De obicei, se lua la întrecere cu băieții în curte, dar acum, cu pantofii, nu mai putea nimic. A fost un moment foarte important pentru copil să vadă consecințele alegerii lui și a fost minunat că tatăl nu i-a luat pantofi de schimb, l-a lăsat să suporte acest disconfort, astfel încât copilul nu i-a mai cerut niciodată să se încalțe în pantofii surorii lui. Deci, lăsați-i pe copii să decidă unele lucruri: cum să fie în camera lor – nu vorbesc de curățenie sau de mizerie, ci vorbesc de cum să-și aranjeze cărțile în bibliotecă, biroul sau icoanele pe perete, chiar dacă pentru voi nu e estetic. Dar e important ca el să gestioneze asta, să vadă că poate să decidă în anumite lucruri specifice vârstei lui.

Poate decide și ce mănâncă, dacă tu ai în frigider mai multe feluri de mâncare?

Da, e foarte bine să poată să decidă el. Mi se pare grozav să poată alege, și nu doar în privința asta. De multe ori sunt mari probleme cu spălatul pe dinți, cu îmbrăcatul la timp în pijama etc., dar mai ales cu spălatul pe dinți. Și am citit undeva – sigur, când e un singur copil e mai simplu – să fie mai multe paste de dinți și mai multe periuțe ale lui și copilul să decidă cu care periuță și cu care pastă de dinți se spală astăzi. Un alt truc pentru asta este folosirea unui cronometru – în cât timp se îmbracă – și un grafic, și dacă în săptămâna respectivă își depășește timpul, se întâmplă ceva ce îi place copilului: poate decide el care-i desertul, poate mergeți la locul de joacă etc. De obicei, copiilor le place mult metoda asta și am mulți părinți care care îmi confirmă asta. Dar trebuie să specific un lucru: îmi depășesc propriul meu record, nu mă iau la întrecere cu fratele meu!

Deci, îi lăsăm pe copii să-și influențeze spațiul și lucrurile personale. Dacă ei au libertatea să decidă niște lucruri mici, în momentul în care voi o să spuneți un nu serios, fiindcă este o treabă serioasă, copilul îl va primi. Altfel, dacă la toate i se spune nu, el se revoltă și nu mai face nimic.  

În concluzie, dacă părintele este atent și împlinește copilului toate aceste nevoi pe care le-am menționat, atunci va avea o relație sănătoasă cu el. Copilul se simte în siguranță în familie, se simte iubit și înțeles și se dezvoltă frumos.

Îți mai recomandăm și: Zece lucruri pe care copiii au nevoie să le audă de la părinți

„La acest atelier, am învăţat cum îmi pot ajuta copilul să facă lumină în desişul emoţiilor sale”