Nevoile relaționale se referă la acele nevoi care mențin legăturile sociale și relațiile interpersonale. Acestea nu sunt nevoile fundamentale ale vieții – cum ar fi hrana, aerul sau temperatura corespunzătoare, ci sunt elemente esențiale pentru a îmbunătăți calitatea vieții și sentimentul de sine în relație.

Aș vrea să vorbim astăzi despre nevoi. Care sunt cele mai importante nevoi ale copiilor din punct de vedere afectiv și relațional?

Sunt mai multe abordări când vorbim despre nevoi, dar în metoda Espere identificăm 7 nevoi relaționale, pe care le regăsim atât la copii, cât și la adulți. Baza este nevoia de a fi iubit fiindcă sunt, apoi nevoia de a fi valorizat pentru ce fac, nevoia de a fi ascultat în registrul în care vorbesc, nevoia de a vorbi despre ce simt, nevoia de intimitate, nevoia de a ne influența spațiul și nevoia de a visa. Astea sunt cele șapte nevoi. Acum le dezvolt puțin pe fiecare.

1. Nevoia de a fi iubit fiindcă sunt. Firea omenească de după cădere a amestecat-o cu nevoia de a fi valorizat pentru ce fac. Am ajuns să trăim într-un mod nesănătos această nevoie și a devenit: „Sunt iubit dacă fac sau dacă sunt într-un anumit fel”, pe când adevărata nevoie este: „Sunt iubit fiindcă sunt”. Și cred că nevoia asta, cumva, se împlinește cel mai bine când copilul e mic. Atunci părintele îl iubește necondiționat. Iar când începe să crească, începe să-l iubească „dacă”: „Dacă face, dacă se poartă într-un anumit fel, dacă este ce își dorește părintele să fie”. Și aici este nevoie de o lărgire a inimii părintelui ca să-l încapă în ea pe copil așa cum este el cu adevărat. De cele mai multe ori, focus-ul nostru este pe inteligența academică, să fie bun la română și la matematică, să aibă note bune la școală și pierdem din vedere faptul că sunt și alte inteligențe. Și important e ca părintele să vadă care e inteligența copilului, să-l ajute să și-o dezvolte și să-l primească pe copil așa cum este el. De multe ori venim spre copil cu dorințele noastre neîmplinite din copilăria noastră: de exemplu, dacă noi ne-am dorit să cântăm la pian și n-am putut, acum copilul nostru „trebuie” (și orice este cu „trebuie” e un mesaj toxic) să cânte la pian, deși el nu-și dorește să cânte la pian. Era o glumă pe tema asta: la sfârșitul anului școlar, învățătoarea le-a zis copiilor să facă o faptă bună și toată clasa a făcut aceeași faptă bună: ajutase aceeași bătrână să treacă strada. Și învățătoarea era nedumerită: de ce a fost nevoie de o clasă întreagă să ajute o bătrână să treacă strada? Și motivul era: fiindcă ea nu dorea să treacă strada. De multe ori, și părinții vin cu această presiune pe copil, ca el să fie într-un fel în care nu-și dorește sau nu poate să fie. Uneori, suntem prea focusați pe ceea ce este în capul nostru, nu pe ceea ce este copilul.

Și nu-l mai vedem pe el, cum este cu adevărat.

Nu-l mai vedem. Și nu numai că nu-l mai vedem, nici nu-l lăsăm să fie cum l-a gândit Dumnezeu să fie, îl vrem după chipul nostru…

Care nu e întotdeauna cel corect…

Nu se potrivește cu copilul, nu se potrivește cu darurile copilului și cu ce poate să facă. Am multe exemple în care părintele pune presiune mare pe copil și asta poate să-l distrugă. Am în minte o situație în care o mămică își dorea foarte mult ca băiatul ei să termine un anumit liceu, care l-ar fi ajutat să devină avocat. Când m-am întâlnit cu copilul, mi-a spus: „Maică, am repetat deja clasa și o repet până o să mă dea afară din liceul acesta, fiindcă eu nu doresc să fac acest liceu”. Deja intrase și în anturaje proaste, erau probleme și în familie, într-un cuvânt era în pericol. Și slavă lui Dumnezeu că, după ce am vorbit mult cu mama, a înțeles și l-a lăsat să facă ce îi place și ce face bine. A dat un interviu la un alt liceu și a intrat cu bursă. Ei trăiesc în altă țară. Altfel, ea rămânea blocată în ceea ce voia ea pentru el.

El era capabil, dar nu în ceea ce voia mama.

Da. Asta a fost nevoia de a fi iubit pentru că sunt.

2. Apoi, e nevoia de a fi valorizat pentru ce fac. Sunt lucruri diferite. Eu îl iubesc pe copil pentru că este, pentru că există, dar mă pot supăra, mă pot întrista pe ceea ce face el. Trebuie să facem distincția între faptul că eu, ca om, sunt gândul lui Dumnezeu și faptul că uneori fac lucruri care nu sunt chiar după gândul lui Dumnezeu. Dar când vorbim de laudă, da, e important ca părinții să-l vadă pe copil și să pună în cuvinte faptul că-l văd ca persoană. Și să laude lucrurile bune pe care copilul le face. Eram odată într-o tabără de adolescenți, am stat câteva zile și, după ce am lucrat cu ei, mi-am dat seama că nu copiii au probleme, ci părinții. Așa am început grupurile dedicate părinților. Și era o mămică care îmi spunea: „Ce să laud, maică, la fata mea? Eu muncesc de dimineață până seara și când mă duc acasă – muzica la maxim, la ea în cameră – dezastru, și când îi zic ceva, dă muzica și mai tare. Ce vreți să laud?”. Și i-am spus: „Puteți lăuda faptul că și-a pieptănat părul într-un mod foarte creativ”. Cu adevărat așa era, o văzusem pe fată, își aranja părul într-un mod creativ. Sau puteți lăuda felul în care și-a asortat hainele astăzi. Asta o șochează, o scoate din ce știe ea că face mama de obicei. Știu pe cineva care l-a trecut pe tatăl său în telefon „scandal” în loc de tata și, când îl suna, îi apărea pe ecran: „scandal”. Fiindcă asta a primit copilul mereu. Așa că, atunci când părintele iese din tiparul lui obișnuit, copilul se deschide. E foarte important să îi transmitem copilului, pentru un atașament securizant, că: „îl văd, îl aud și înțeleg ce trăiește în spatele comportamentului pe care îl are”. Și-n momentul în care părintele îl laudă chiar și pentru felul în care și-a asortat hainele sau cum s-a pieptănat, copilul e scos din ce se așteaptă el. Între părinți și copii s-a creat deja un tipar al relației, și când părintele iese din tipar, îl scoate și pe copil din tipar. Eu, la clasă, dacă le spuneam copiilor: „Vai, ți-ai pus ochelari, vai, ți-ai pus nu știu ce” și copilul, bucuros, exclama: „Da' ați văzut?” Pentru că, pur și simplu, se simțea văzut.

Și așa își deschidea urechile, să și audă.

Da, să mă audă și el. Și mă întorc la nevoia de a fi lăudat pentru ce fac, e important să învățăm să lăudăm efortul, nu rezultatul. Și să nu așteptăm să vină copilul acasă cu 10 ca să-i spun „Bravo”, ci dacă eu îl văd că își face tema, dacă eu îl văd că face ceva suplimentar, atunci să-l laud. Fiindcă studiile din neuroștiință arată că, atunci când lăudăm efortul, persoana este capabilă să continue acest efort. În momentul în care aștept nota 10 ca să laud rezultatul, în loc să laud efortul, s-ar putea să nu am ce să laud.

Dar el a depus efort.

Da, da. Dar lăudând efortul, îl ajutăm pe celălalt să continue să-l facă.

3. Nevoia de a fi ascultat în registrul în care vorbesc. Există trei registre de ascultare: registrul real, așa cum vorbim noi acum, registrul imaginar, unde intră frica și dorința, și registrul simbolic, unde intră boala și comportamentul atipic. 

Registrul imaginar. În spatele oricărei frici se află o dorință, de fapt. Să dăm un exemplu, să vedem cum putem afla ce dorință este în spatele fricii. Vine copilul și zice: „Mami, la mine sub pat e un crocodil”. E clar că el vorbește dintr-un registru imaginar. De cele mai multe ori, părintele îi răspunde din registrul real și îi spune: „Hai să vedem”. Și ridică pătura de pe pat, pune lanterna și nu-i crocodilul. „Vezi, nu-i crocodilul, culcă-te liniștit”. Firescul este să intru în imaginarul copilului și să-l desfășor: „Ce poate să-ți facă crocodilul?”. „Să mă mănânce de picior.” „Și dacă te mănâncă de picior, ce se întâmplă?” „Ajung la spital” „Și dacă ajungi la spital, ce se întâmplă?” „O să mor cum a murit bunicul”. Deci, în spatele fricii de crocodil se află dorința copilului de a trăi și de a se bucura de viață. Și e important să învățăm să desfășurăm asta. La un moment dat, eram la un curs unde le-am vorbit părinților despre asta, și săptămâna care urma mi-au dat feedback. Și un părinte a spus: „Maică, să știți că la noi nu funcționează la fel de bine. Copilul mi-a spus într-o seară că la el în pat e un gândac. Și eu, foarte bucuros că știu tehnica, l-am întrebat ce-ți face, am lucrat noi ce-am lucrat, n-am ajuns la nici un rezultat și am tras concluzia că nu mă pricep. Și dimineața copilul era tot pișcat”. Deci copilul vorbise în registrul real, nu în cel imaginar, cum a crezut tatăl lui. De aceea e important să fiți atenți, să înțelegeți în ce registru vorbește copilul, dar și să aveți curaj să îndrăzniți să faceți asta. Sigur că n-o să vă iasă bine din prima…

Poate nu ajungi unde trebuie de fiecare dată. Dar, dacă ajungi unde trebuie și descoperi cauza, trebuie să mai faci ceva sau e suficient că ai aflat cauza?

Deci, când afli problema, în cazul nostru, „am să mor cum a murit bunicul”, asta e frica de bază, și în spatele ei se află dorința de a trăi. Și atunci eu pot, cu copilul, să fac un plan: ce putem face ca să trăiești? Ce pot să fac? Păi, să-i încredințez viața mea lui Dumnezeu. Ce mai pot să fac? Să mănânc sănătos, să nu mai mănânc atâta dulce etc. Mama este liberă aici să vină cu sugestii ca să-l ajute pe copil. Pot să beau apă, pot să dorm, pot să nu mă uit foarte mult pe telefon. Și mai e o informație foarte importantă de spus aici. Copilul are nevoie să înțeleagă și părinții trebuie să îi explice că, în momentul în care se uită mult la televizor, în momentul în care nu doarme suficient, în momentul în care nu se hidratează corespunzător, creierul lui nu crește și nu se dezvoltă așa cum ar putea s-o facă. Și, cumva, asta e și responsabilitatea lui, nu doar a părinților, cum să-și îngrijească creierul, cum să-l ajute să se dezvolte la potențialul pe care îl are.

Partea a-II-a a interviului: Nevoile relaționale ale copiilor – interviu cu Maica Sofronia Rădulescu (II)