– Părinte, ați spus că pe cât te depărtezi de mângâierea omenească, pe atât o primești pe cea dumnezeiască. De aceea înțelegi mai bine rugăciunea atunci când ești flămând?

– Da, pentru că un flămând înțelege pe cel flă­mând. Unul sătul nu-l înțelege. Am auzit că undeva se aruncă mâncarea, iar puțin mai departe niște re­fugiați ruși nu au ce mânca. Trăiesc sărmanii în sere, în niște barăci de tablă. Să zicem că nu știi că acolo, aproape, există oameni care au nevoie. Bine, dar nu întrebi ca să afli? Să arunci mâncarea! Noi nici lucrul cel nefolositor pe care îl avem nu îl dăm. Este păcat ca unul să nu poată cumpăra ceva de care are nevo­ie, iar altul să aibă lucruri pe care nu le folosește și să nu le dea celui care are nevoie de ele. Aceasta pentru mine este iadul cel mai mare. La Judecată, Hristos ne va spune: „Am flămânzit și nu Mi-ați dat să mănânc” (Matei 25, 42).

Unii care le au pe toate spun: „Astăzi nu există sărăcie”. Nu se gândesc la celălalt. Nu se pun în locul celuilalt, ca să nu se mâhnească și să-și piardă liniștea lor. În felul acesta cum vor afla pe cel sărac? Se gândește cineva la celălalt, află și pe sărac și află și de ce are nevoie. Există atâția orfani care nu au un om care să le mângâie căpșorul. Oamenii îi uită pe cei ce suferă. Mintea lor este la cei ce o duc bine și se compară cu aceștia, iar nu cu cei ce suferă. Dacă s-ar fi gândit puțin, de pildă, la unii epiroți albanezi (provincia grecească Epir a fost împărțită în două, după Al Doilea Război Mondial, partea de nord intrând în componența Al­baniei) care, deoarece și-au făcut semnul crucii, stau, săr­manii, timo de 20 de ani în închisoare într-o celulă de unu pe unu, ar fi văzut altfel lucrurile. Este atât de înfricoșător, încât nici nu ne putem gândi la aceasta. Știți ce înseamnă unu pe unu? Nici așezat, nici întins, nici în picioare. Iar ca fereastră, unele celule abia dacă au câte o gaură mică (s-a spus în mai 1990).

– Adică în morminte, Părinte!

– În mormânt cel puțin ești întins. Ce muceni­cie! Multă nefericire există astăzi, deoarece fac arme de distrugere și au părăsit grija pentru cei săraci. În Africa am văzut cum mâncau bălegar de cămilă. Aco­lo, oamenii au niște trupuri care nu seamănă cu tru­purile omenești. Sunt ca broaștele. Și toracele lor este ca un coș de nuiele. De ce mă doare? Mă doare pentru că noi le avem pe toate și de aceea nu partici­păm la suferința celorlalți. Și mai vrem să mergem și în Rai...

(Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a II-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 164-165)