Un creștin cu viață bună, a bătut la ușa Mântuitorului să-i deschidă. Și a întrebat: “Cine este acolo?" “Un creștin iubitor al Tău". “Nu se poate. Nu ești pregătit. Nu-ți deschid!" Îngrijorat, foarte îngrijorat, și-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viață creștină cum a știut el. Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam raționalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune: “E smerit, mândrulețul!" S-a frământat el: “Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?" Și, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e ușor să te frămânți când nu te primește Hristos, mai ales pentru un om care crede și trăiește în Hristos, cu nădejdea veșniciei alături de Hristos. Și s-a dus smerit și a bătut la ușă. “Cine este acolo?" “Tu ești", a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: “Dacă tu ești Eu, intră!" Avea aceiași identitate cu El! Cum spune Sfântul Simeon: “Dumnezeu se adună cu dumnezeii, după har".

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Ne vorbește Părintele Arsenie, Vol 1, Editura Mânănstirea Sihăstria Neamț, 2010, p. 5)