Dacă omul nu lucrează (pentru Dumnezeu), caută mereu să se îndreptăţească. „Diavolul m-a pus să păcătuiesc”, sau „Adam e de vină”, „Eva e de vină, nu eu”. Un te­olog mi-a spus odată:

– Şi cu ce suntem vinovaţi noi ca acum să ne chinuim din pricina Evei?

– Omule binecuvântat, îi spun, te împiedică aceasta la mântuire? Ce-i de vină Adam, sărmanul, sau Eva? Au făcut o greşeală şi câte veacuri au fost în iad, în timp ce pentru noi a venit Hristos şi ne-a eliberat.

„De şap­tezeci de ori câte şapte de păcătuiţi şi vă pocăiţi, Eu vă iert” (Matei 18, 20), a spus Domnul. Păcătuim de mii de ori şi Hristos ne iartă, numai să ne pocăim cu sincerita­te. Cum să spunem că sunt de vină Adam şi Eva? Şi uitaţi-vă că nu pun numele de Eva. Să punem numele Eva unei călugăriţe sau cel puţin Zoe (Zoe în greacă înseamnă „viaţă”), dacă ne este greu să punem Eva. Ea este mama noastră, mama întregii lumi, iar noi nici numele ei nu vrem să-l au­zim, nedreptăţind-o în felul acesta. Dar blestemul, de fapt, l-a dat Dumnezeu diavolului. „Şi şarpele era înţe­lept” (Facere 3, 1). Diavolul a intrat în şarpe ca să înşele pe om. Şi iată, toţi au ce au cu Eva ca şi cum ea ne-a prăpădit, în timp ce noi am fi fost foarte bine în Rai, dacă nu s-ar fi făcut călcarea de lege. Dacă şi nouă ne-ar spune Hristos: „Fiindcă aţi păcătuit o dată, veţi merge atâ­tea veacuri în iad”, ei, atunci să fi spus cineva ceva!... Ce lume nemulțumitoare!

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a II-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 390-391)