Nimeni nu cunoaşte de la sine ce este iubirea lui Dumnezeu, dacă nu-L învaţă Duhul Sfânt; dar în Biserica noastră iubirea lui Dumnezeu se face cunoscută prin Duhul Sfânt şi de aceea vorbim despre ea. Sufletul păcătos care nu cunoaşte pe Domnul se teme de moarte, gândind că Domnul nu-i va ierta păcatele sale. Dar aceasta este pentru că sufletul nu cunoaşte pe Domnul şi cât de mult ne iubeşte. Dacă oamenii ar şti aceasta, nici un singur om n-ar mai deznădăjdui, pentru că Domnul nu numai că iartă, dar se şi bucură de întoarcerea păcătosului. Chiar şi atunci când moartea îţi bate la uşă, crede cu tărie că, de îndată ce vei cere iertare, o vei şi dobândi. 

Domnul nu e ca noi. El este blând şi milostiv şi bun, şi atunci când sufletul Îl cunoaşte, el se minunează fără sfârşit şi zice: „Ah, ce Dumnezeu avem!”. Duhul Sfânt a dat Bisericii noastre să cunoască cât de mare este milostivirea lui Dumnezeu. Domnul ne iubeşte şi ne priveşte cu blândeţe, fără reproşuri, aşa cum în Evanghelie tatăl fiului risipitor nu i-a făcut acestuia reproşuri, ci a dat poruncă slujitorilor să-i dea haină nouă, să-i pună în deget un inel scump şi încălţăminte în picioare, să junghie viţelul cel gras şi să se veselească şi nu l-a învinuit (Luca 15).

Câtă blândeţe şi răbdare trebuie să îndreptăm şi noi spre fratele nostru, ca să fie paznic în suflet pentru întoarcerea lui! Duhul Sfânt învaţă sufletul în chip negrăit să iubească pe oameni.

(Sfântul Cuvios Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 122)