De ce atâta lume nu ține post?, vă întrebați. Fiindcă nu cunoaște roadele postului. Instituțiile sanitare din țara noastră ar trebui să prescrie postul la fel cum o face Biserica Ortodoxă, deoarece roadele postului sunt mari și minunate nu numai din punctul de vedere duhovnicesc, ci și din cel trupesc.

Ca dovadă vi s-ar putea aduce exemple fără număr, dar mă voi mărgini la unul dintre cele mai noi: exemplul unei femei văduve. „Am început să postesc anul trecut, de praznicul Sfintei Treimi”, povestea ea. „Mergând la biserică și rugându-mă lui Dumnezeu, mi-a venit în gând că trebuie să postesc. Cât a trăit bărbatul meu, nu știam de post și deseori ne îmbolnăveam, niciodată nu eram sănătoși în același timp: unul din noi era totdeauna la pat. Și așa ni s-a scurs iute întreaga viață. În tot acest timp, eram mereu nervoasă. Cea mai mică jignire din partea orișicui mă făcea să turbez. Și mă speriam de orișice, chiar si de gândurile și presimțirile mele. Iar de când am început să postesc, la praznicul Sfintei Treimi se împlinește un an de zile, sunt împăcată și liniștită, sunt bucuroasă cu duhul și sprintenă cu trupul. Nimeni și nimic nu mă mai poate mânia. Și în sufletul meu răsună mereu cântări bisericești și rugăciuni. Visele îmi sunt frumoase și bune. Nu am nimic pe lume. Trăiesc la o prietenă avută. Simt însă că toată lumea este a mea. Iată, sunt pe de-a-ntregul sănătoasă, chiar dacă sunt bătrână. Nu mă tem de nimic, nici măcar de moarte. Doresc un singur lucru cu nesaț: liniștea, postul și rugăciunea, în care aflu deplină fericire”. Așa povestea despre sine bătrâna, și prin această experiență a ei adeverește în zilele noastre învățătura evanghelică și experiența de veacuri a Bisericii.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebările lumii de astăzi, volumul II, Editura Sophia, București, pp. 248-249)