În asemenea momente de vremelnică despărțire, poate cel mai potrivit lucru este să se aștearnă o pace adâncă peste toți și peste toate, pentru că ziua cea mai importantă din existența pământească a unui om, după cea a venirii sale în lume, rămâne, fără doar și poate, ziua plecării către Veșnicie; zilele omului, glăsuiește psalmistul, „sunt la floarea câmpului, că vânt a trecut peste el și nu va mai fi și nu se va mai cunoaște încă locul său” (Psalmul 102, 14-15). Tăcerea acestor clipe este necesară spre a-L putea auzi pe Dumnezeu, Cel Ce stăpânește peste cei vii și peste cei morți, Care a făcut timpul și domnește peste veacuri. Dumnezeul nostru, numai El poate alina pe deplin durerea fiului ori fiicei la despărțirea de mamă sau de tată; numai Dumnezeu știe a ne ostoi sufletul atunci când conducem înspre bolțile Veșniciei vreun prieten, o rudă, un coleg, un apropiat de-ai noștri. Dumnezeul nostru, numai El poate desluși taina sfârșitului fiecăruia dintre cei plecați, dar și pe a noastră, când va fi să trecem prin fiorul morții pentru a intra în lumina nesfârșită a Împărăției Cerurilor. În această tăcere adâncă, să lăsăm să pătrundă glasul nădejdii necurmate că Părintele luminilor primește în brațele Sale iubitoare sufletul de curând adormitei roabei Sale, Elena, sălășluindu-l în loc luminat, „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”.

Elena Aioanei s-a născut la 22 octombrie 1942 în localitatea Rădășeni, ca ultimul din cei trei copii ai lui Grigorie Ancuța, căzut la datorie pentru apărarea patriei în cel de-Al Doilea Război Mondial, și ai soției sale, Irina Ancuța, născută Andron. Rămasă orfană, Elena a cunoscut de mică greutățile vieții, cu toate că mama sa a căutat să umple golurile inerente ale lipsei tatălui, oferindu-le copiilor o copilărie tihnită, ajutându-i să se bucure de clipele frumoase ale vârstei celei nevinovate, petrecute în înmiresmatul ținut al Rădășenilor.

Elena Ancuța a urmat Școala Gimnazială la Rădășeni, unde a avut-o învățătoare pe Lucreția Gavril, dascăl emerit, fiind mereu premiantă și apreciată. Cu toate acestea, din lipsa posibilităților materiale, nu a putut urma liceul, ci s-a înscris la o școală profesională de trei ani, UCECOM – Galați; după absolvire, s-a angajat la Cooperativa „Zorile” din Fălticeni, unde a muncit aproape patru decenii, până la pensionare.

La 6 noiembrie 1960 s-a căsătorit cu Miron Aioanei, descendent dintr-o vrednică familie de gospodari din Rădășeni sau „ținutul livezilor nesfârșite”, slujba cununiei oficiindu-se în biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din sat. Miron și Elena Aioanei au avut doi copii: Dănuț, trecut de timpuriu la cele veșnice, și Cristian-Gabriel, primul născut al familiei, actualul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul.

Adormita în Domnul s-a dovedit o soție și o mamă plină de iubire și afecțiune, cu virtuți ce-i aureolau chipul blând și luminos, în ochii căreia se scălda seninul cerului de vară. Existența i-a fost o nesfârșită dăruire de sine; trăia în mod plenar Ortodoxia, implicându-se activ în viața comunității. Acest țel de a se pune în slujba aproapelui a îndemnat-o să preia vremelnic funcția de președintă a SFOR (Societatea Femeilor Ortodoxe Române), filiala Fălticeni. S-a angajat într-o misiune dificilă, presărată uneori și cu amărăciuni, dar nu a capitulat. Cu nădejde, având candela sufletului mereu aprinsă și plină de untdelemnul faptelor bune, a continuat să trudească spre a fi demnă continuatoare a lucrării femeilor mironosițe, care L-au urmat pe Mântuitorul: a adus și ea lui Hristos Cel Răstignit și Înviat, ca odinioară suratele din Evanghelie, „mirul” faptelor bune, al credinței și jertfelniciei, cerându-I Domnului ajutor în a „prăvăli” atâtea „pietre grele ale vieții” de pe inimile dosădite ale semenilor.

Evlavioasă și dornică de a-și hrăni sufletul cu frumuseți alese, Elena Aioanei, alături de soțul ei, a mers în numeroase pelerinaje pe la biserici și mănăstiri din țară, dar și la Ierusalim, în Țara Sfântă, în Grecia, Capadocia, Efes, Constantinopol, Ucraina, Rusia. A participat la nenumărate evenimente spirituale și culturale nu doar din urbea Fălticenilor, ci și din alte binecuvântate locuri. Dar, pe orice meleaguri pitorești ar fi ajuns, sufletul o chema mereu acasă. Și-a iubit nespus obârșia, fiind atrasă de „glasul pământului” la Rădășeni, unde și-a pregătit loc de vremelnică odihnă alături de soțul ei, sub streașina bisericii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”.

Cu mai bine de două decenii în urmă am avut bucuria să o cunosc pe adormita în Domnul Elena Aioanei, prin intermediul distinsului ei fiu, Preasfințitul Părinte Timotei, pe atunci Exarh cultural al Arhiepiscopiei Iașilor. Împreună cu soțul ei, Miron Aioanei, trecut la cele veșnice în 2009, a poposit adeseori la hramul Schitului Vovidenia, de care s-au simțit foarte legați sufletește. Revenirea în Poiana liniștii a celei ce și-a început călătoria spre Veșnicie devenise o frumoasă obișnuință, chiar și după ce neuitatul ei soț a părăsit lumea pământeană. Ani de-a rândul a participat la hramul schitului, la praznicul Bunei Vestiri, dar și la alte sărbători închinate Maicii Domnului. Nu de puține ori am fost și eu în casa familiei Aioanei de pe strada Sadoveanu din orașul Fălticeni, o reședință avramică, filoxenică, larg deschisă oaspeților, ca și sufletele celor două gazde, bucurându-mă de ospitalitatea familiei Aioanei, păstrând în suflet neșterse amintiri. Nu cu mult timp în urmă Elena Aioanei a pășit pentru ultima dată în biserica Vovideniei. Venise la Sfânta Liturghie însoțită de câteva rude apropiate. Purta pe chipu-i octogenar o adâncă lumină și împliniri, noian de bunătate și infinită înțelegere. Aceste virtuți le-a transmis cu prisosință fiului ei, Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, care le-a înmulțit în Biserica slavei lui Hristos, Domnul nostru.

În plânsul lin al clopotelor, trupul adormitei în Domnul, Elena Aioanei, fi-va coborât în cripta pregătită de lângă cunoscuta „biserică albă” din Rădășeni, adăugându-se astfel strămoșilor, pământul primind trupul ei ca să-l păstreze până în ziua cea mare a Învierii. Ne aflăm în Postul Mare, când ne pregătim să serbăm Paștile Domnului, dar Elena Aioanei s-a grăbit, parcă, să preguste din neapropiata lumină a Învierii prin „paștile” ei personal. Adormita în Domnul, prin dragostea și faptele ei rămâne printre noi, deși împreună cu ea dispare un întreg univers. Pentru toți cei care au cunoscut-o, ea este dăltuită pe veșnicie în conștiința tuturor ca un model luminos de jertfelnicie și dragoste maternă, de fiică credincioasă și devotată a Bisericii.