Evanghelia aceasta ne aduce dinaintea gingășiei gesturilor Mântuitorului. O tandrețe ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Caldă și copleșitor de umană tocmai prin aceea că este dumnezeiască. Suntem la porțile unei cetăți umile. Greu de crezut, de altfel, că avea porți, exegeții – de la Origen încoace – tinzând să creadă că este mai mult o intrare pe strada satului locul acesta, al întâlnirii, decât o poartă propriu-zisă. Sfântul Luca insistă asupra momentului întâlnirii dintre Hristos și cortegiul funerar mai curând pentru a ne semnala dublul caracter pascal al acestei întâlniri. Un tânăr mort ce se îndreaptă spre mormânt este întâlnit, prin lucrarea proniei divine, cu un Tânăr viu Care este Viața. Poate că poarta este chiar locul trecerii, al trecerii care depășește sensul de metaforă a morții și atât. Care închipuie, în același timp, trecerea peste praguri ce o amintim în noaptea de Înviere: Ridicați, căpetenii, porțile să intre Împăratul Măririi! (Psalm 23, 9 ș.u). Pentru că Împăratul Acela este Acesta Care ridică praful drumului ce ieșea din Valea Esdrelonului pentru a birui moartea unui tânăr. Un locuitor al Nainului. Învățându-ne o dată în plus că na’ im înseamnă grațios, plăcut, gingaș...

Cu sinceritatea iubirii Sale, Domnul Hristos Se lasă cuprins de milă la vederea acestei plecări. Unicul fiu al unei mame văduve se așeza întunericului morții. Din viața cotidiană în viața veșnică plecarea lui trecea prin inima mamei sale. Sfântul Ioan Hrisostom ne spune că aici e posibil ca Domnul să se fi văzut pe Sine și Maica Sa la plecarea prin Cruce spre Înviere. Dar este cu mult înaintea Învierii și pare că Domnul nu se obișnuiește cu gândul de a-l pune pe tânăr în cămașa de lut a morții să-și aștepte Învierea. Mulțimea care o însoțește pe văduvă arată că durerea era împărtășită de cei ai satului. Că sătenii aceia erau atinși de moartea tânărului și drama mamei sale. Era pe vremea când oamenii mai contau pentru oameni. Mai ales acolo în satul din capătul lumii, cum credea Sfântul Chiril al Ierusalimului. Se insistă asupra imaginii acesteia de către Evanghelist și pentru că este realitatea comunităților umane pe care unii le cred „uitate de Dumnezeu”. Iată, aici, cum Dumnezeu se uită și vede până în cele mai uitate colțuri ale lumii! I se face milă de femeia văduvă. În fond, moartea soțului și apoi a fiului ei nu putea fi interpretată de Legea Vechiului Testament decât ca un blestem. Oamenii vremii căutau, în fapt, păcatul în trecutul femeii. Bârfitori și aroganți îi vor fi spus deja că pentru păcatele ei muriseră soțul și copilul său. Și cine citește atent Scriptura și cărțile care vădesc mentalitatea lumii de atunci- și, vai, de acum- știe și înțelege. Femeia avea să fie singură, țintă vorbelor și măsurilor prin care era izolată social. Deseori prilej de bârfă și deseori prilej de ispită. Acum, însă, în drumul spre cimitir, se întâlnește cu Dumnezeu-Omul aflat în căutarea Omului. Un Dumnezeu-Pelerin în căutarea omului pentru a-i dărui iertarea. 

Poate de aceea Domnul îi cere femeii o mărturie simplă de ascultare: Nu plânge! O face atingându-se de sicriu. Adică de moarte. Vă aduceți aminte, sunt convins, cum în parabola despre omul căzut între tâlhari care căzuse ca mort la margine de drum – iarăși un drum – preotul și levitul nu se ating de posibilul mort. Dacă o făceau, nu se puteau întoarce în slujirea lor publică prea curând. Căci, atingerea de mort presupunea patruzeci de zile de spălări rituale până redeveneau curați. Zile de excludere din comuniunea legată de templu ori familie. Samarineanul nu are, însă, această opreliște în legea sa. Se pleacă, ajută, salvează și îngrijește. Plinind legea Evangheliei și făcându-se aproapele necunoscutului. (Luca 10, 25-37).  Aici este cheia și în lectura din textul acesta. Hristos se face aproape unui necunoscut. Ba încă unuia fără viață. Dovedind că Legea nu poate birui Iubirea. Și că moartea și-a aflat Biruitorul. 

Nu știm dacă femeia nu a mai plâns. Cred, mai curând, că gestul acesta de intimitate – atingerea sicriului – Îl așeza pe Iisus Hristos în linie directă cu ea, făcându-se „neam femeii” din Nain. O amuțise. Căci un Om se alăturase suferinței Sale. Nu uităm că versetul dintâi al lecturii (Luca 7, 11) ni-i arată prezenți pe ucenici și multă mulțime. Hristos face astfel să se întâlnească o mulțime entuziasmată de viață – tocmai văzuseră vindecarea slugii sutașului (Luca 7, 1-10) – cu o mulțime epuizată de suferință. Unde mai pui că Domnul, în ochii unor amărâți de săteni derutați de moarte, va fi apărut ca un Rabbi cu totul fascinant. Ori drept un orășean care le cinstește mica așezare. Dar Hristos nu aceste emoții vrea să le stârnească în inima lor. Ci cea mai amplă dintre emoții: credința născătoare de dragoste!

Și atunci se opresc cei care duceau mortul la groapă. Și Domnul Hristos rostește cuvintele: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!” (Luca 7, 14). Nu, nu e magie și nici discurs motivațional. Nu va fi nici când va ridica pe fiica lui Iair cu minunatele cuvinte „Talita kumi”- și nici în cazul prietenului său Lazăr când rostește doar „Lazăre, ieși afară!”. Domnul nu negociază învierea, ci o poruncește. De aici și faptul că simțim voința Lui exprimată hotărât. Explicită. Fără menajamente pentru moarte care nu este o realitate creată ori îngăduită de El.  

O înviere la poalele Muntelui Tabor, situat nu departe de Nain ori, dacă vreți, satul Synem (Sunem, azi). Pentru că tânărul se ridică. Mortul se ridică și începe să vorbească. Ce va fi spus? Nu știm. Evanghelia ne aduce, însă, un amănunt. Hristos Domnul ia pe tânăr și îl dă mamei sale. Celei care deschisese inima către milă a Mântuitorului și care – putem bănui fără vină de greșeală – fusese cea dintâi chemată de tânăr ca să se asigure că este încă viu. Mama. Semnul vieții în care trăise până atunci. O văduvă neînsemnată – asemenea celei din Sarepta Sidonului căruia Ilie îi învie feciorul. Redând fiul mamei, Hristos vindecă văduvia ei, maternitatea ei văduvită de prunc. Ridicând din răutatea bârfei în iubirea Lui pe cei și cele atinse de moartea celei ori celui iubit. Dar inspiră poporul să-l vadă ca pe un Ilie, după cum și aveau să vestească la un moment dat. Pentru că imediat după acest act al învierii fiului văduvei din Nain vestea ajunge la Ioan (Luca 7, 18) care trimite ucenicii săi la Iisus ca să-l întrebe cine este. Nu știa Ioan Botezătorul cine este Cel care învie morții? Nicidecum nu despre acesta este vorba aici. Doar Ioan Botezătorul spusese despre El că este Mielul lui Dumnezeu venit să ridice păcatele lumii. Știa și încă știa bine. Pentru a-și învinge propria lui moarte, Botezătorul trimite pe ucenici la El să afle cine este. Domnul nu spune că este Mesia, Hristosul. Ci le spune simplu: „Mergeți și spuneți lui Ioan cele ce ai văzut și cele ce ați auzit: „Orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește” (Luca 7, 22). El vestește în fapt că Împărăția lui Dumnezeu e prezentă și că El împlinește profeția Vechiului Legământ (Psalm 145, 18 și Isaia 29, 18; 35, 5; 42, 7; 61, 1). Se descrie prin cele înfăptuite. Iar între lucrările lui înșiră și acesta: morții înviază! Ba și mai mult. Adaugă aceste cuvinte: „Și fericit este acela care nu se smintește întru Mine” (Luca 7, 23). În fond, Ioan Botezătorul știa că venirea lui Mesia înseamnă sfârșitul său pământesc. Împlinindu-se, așadar, învierea fiului văduvei din Nain, lui Ioan Botezătorul i se vestește moartea, iar Mântuitorul își profețește propria moarte și Înviere.

Pentru aceea este importantă Evanghelia Duminicii acesteia. Ea propune învierea unui fiu dar prin mijlocirea durerii mamei sale, învierea lui trecând prin inima mamei sale. Căreia Hristos nu-i judecă trecutul, ci îi deschide viitorul, i-l asigură cu o gingășie impresionantă. 

Aș avea și un post-scriptum la Evanghelia aceasta. Prin anii ’90, îndată după Revoluție, la Bacău, într-o sală aproape de gară, se desfășoară o adunare de evanghelizare după toate regulile agresivității vremurilor de atunci. Și, uneori, de acum. Pastorul american propovăduiește, tradus stângaci de o tânără studentă, exact din Evanghelia momentului Nain. Și pastorul insistă la cei prezenți la adunare că pentru a se mântui e nevoie să se boteze la secta sa. O mână ridicată din sală îl oprește și cată către întrebător. Era fratele Gheorghe Precupescu, om cu ani grei de pușcărie sub comuniști dar și ani luminoși în slujba trăirii lui Hristos, care în chip cu totul insuflat îl întreabă pe pastor: Cui i-a dat copilul Iisus după ce l-a înviat? Pastorul, pe seama Scripturii, răspunde: Mamei, văduvei care plânsese! Și atunci, a zis fratele iară, de ce vrei dumneata să ne încredințezi altei mame decât măicuței noastre Biserica Ortodoxă? Oare nu a plâns ea îndelung pierderea copiilor săi și uciderea lor cu manipulări ideologice? Pastorul a tăcut. Cei ce-l invitaseră au foșnit nemulțumiți. Oamenii din sală au înțeles. Au părăsit sala cuminți. Inclusiv traducătoarea, astăzi o cuminte maică ortodoxă așezată în tihna rugăciunii și bucuria Liturghiei. 

După cuvântul ce marchează finalul lecturii noastre duminicale, înțelegem cât de cutremurător a fost pentru oameni momentul Nain: „Și frică i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare S-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” (Luca 7, 16). Taina Duminicii acesteia ne cheamă să înțelegem și că, indiferent de starea noastră socială, indiferent de locul în care viețuim ori ne stingem viețile, El este cu noi. Învietorul nostru preamărit!