Ori de câte ori se citește evanghelia numită a femeii canaanence, unde ni se relatează întâlnirea dintre Hristos-Viața și o mamă copleșită de griji și durere din pricina suferinței fiicei sale, ne revin în memorie dragostea și jertfa, lacrima și necazul, dorul și bucuria fiecărei mame. Într-un fel sau altul, orice mamă se aseamănă cu personajul evanghelic îndrăgit și apreciat de Mântuitorul Hristos Care, privind la credința și stăruința ei, i-a tămăduit copila bolnavă. La drept vorbind, în strigătul zbuciumatei mame nu se regăsește oare rugăciunea tuturor mamelor noastre? Văzându-și copiii doborâți de boli fizice ori sufletești, ele se roagă, stăruie, varsă lacrimi lângă icoane sau în biserici, implorând mila Domnului, precum femeia canaaneancă: „Miluiește-mă, Doamne, fiica, fiul meu este bolnav, rătăcit, dezorientat, neîmplinit profesional sau familial. Este pătimaș, impulsiv, neadaptat, încăpățânat, nu socializează, nu merge la biserică, nu se roagă, nu ține sărbătorile. De postit, nici atât, nu ascultă de nimeni, nu vrea să-și croiască vreun viitor, trăind în delăsare. Fumează sau consumă alcool. Nu s-a cununat, irosește prea ușor banii, se ceartă cu frații lui, crede că noi, părinții, îi dorim răul”... Iată cuvinte auzite adesea din gurile multor femei care ajung la Hristos, în Biserica Slavei Lui, răvășite de supărare, rugându-l pe slujitorul Casei lui Dumnezeu să le asculte obida. Apoi scriu acatiste, înșiruind cerințe duhovnicești ori materiale pentru odraslele lor. Probabil majoritatea preoților au asistat, la fel ca mine, la scene înduioșătoare, când câte o credincioasă, năpădită de durere și emoție, pregăteşte pomelnicul pentru dumnezeiasca Liturghie și, cu mâinile tremurânde, înăsprite de muncă, îşi așterne oful pe hârtia stropită cu lacrimi grele de bune nădejdi, dar și de ușurare, că a auzit-o Hristos și că Biserica, prin rugăciunile ei, va mijloci, ca altădată ucenicii Domnului: „Slobozește-o, Doamne, că strigă!”. Cu toții am plâns în viața noastră, dar niciodată lacrimile mamei nu se pot confunda: ele apar aidoma unui diamant ce taie-n două oglinda zilelor.

În Taina Sfântului Maslu, relatarea întâlnirii dintre grijulia mamă și Mântuitorul Hristos este redată prin evanghelia a șasea. Oare ce a stat la baza selectării fragmentului cu pricina din multitudinea de vindecări și întâmplări minunate prezentate în sfintele Evanghelii? Dumnezeieștii Părinți, prin inspirata lor alegere, au urmărit lucrarea lui Dumnezeu de identificare, de îngrijire, de vindecare a tuturor celor bolnavi trupește și sufletește, realizând o veritabilă „antropologie” a căderii şi ridicării omului din păcat. Din această perspectivă, răspunsul Sfântului Ioan Gură de Aur ar putea să ne lămurească. Referindu-se la comportamentul Mântuitorului Hristos, Care intenționat se preface că nu aude strigătul disperat al canaanencei ce dorea tămăduirea copilei, dumnezeiescul părinte spune că atât tăcerea Domnului, cât şi întârzierea Sa în a da un răspuns favorabil femeii de alt neam şi de altă religie decât evreii ascund dorința Lui de a reliefa marea-i credință. Dacă El n-ar fi lăsat-o să ceară stăruitor vindecarea fiicei, ucenicii nu ar fi remarcat atât de clar trei mari virtuți ale sale: credința puternică, smerenia profundă şi rugăciunea stăruitoare.

În cazul evangheliei a șasea de la Sfântul Maslu, Biserica a rânduit aici minunata relatare nu doar pentru că Desăvârșitul Taumaturg – Iisus izbăvitorul – a vindecat-o pe copila neputincioasă, ci spre a ne arăta că lipsa de credință reprezintă o boală, că mândria constituie, de asemenea, o boală, la fel cum absența rugăciunii ori a perseverenței în rugăciune înseamnă tot o suferință. Așa ni se atrage atenția că, în măsura în care căutăm cu osârdie vindecarea de bolile trupești, cu aceeași râvnă se cuvine să-L rugăm pe Domnul a ne tămădui și de cele sufletești.

Una dintre afecțiunile spirituale întâlnite foarte frecvent astăzi se întrezărește tot din cuprinsul amintitei pericope evanghelice: se observă lesne faptul că mama s-a identificat pe deplin cu boala fiicei, devenind glasul copilei ce nu se putea ruga, fiindcă ajunsese posedată de un demon. Ea nu a spus: „Doamne, miluiește pe fiica mea”, ci „Doamne miluiește-mă!, Doamne ajută-mă!”, arătând că necazul progeniturii a devenit propria durere a mamei. Este cu adevărat o maladie cronică a zilelor noastre indiferența, lipsa de compasiune cu cei aflați în nevoi. Vă propun un mic test: câți dintre noi, întâlnindu-se cu Hristos pe calea vieții pământene, I-ar cere ceva pentru altul mai bolnav, mai sărac ori mai obidit decât el? Rămâne ca fiecare să caute în forul său interior răspunsul la această provocare. Am convingerea că mamele – da, mamele! – ar trece un asemenea examen cu mare ușurință, căci ele suferă atunci când fiii ori fiicele lor cad betejiți de boală. Suferă chiar mai mult uneori, fiindcă o mamă trăiește atât viața ei, cât și pe a copiilor săi. Vă închipuiți? O mamă cu cinci copii „trăiește” simultan șase vieți, cinci dintre ele, ale copiilor, pulsând, parcă mai stăruitor.

Revenind la strigătul mamelor din zilele noastre, da, multe dintre ele strigă după Hristos pentru mulți, foarte mulți tineri suferinzi. Pe lângă afecțiunile trupești, cele spirituale se ivesc mai des ca oricând. O sumedenie de odrasle, la vârste extrem de fragede, se lasă antrenate în tot soiul de scăderi: tutun, alcool, droguri, indiferentism religios, relativizarea credinței și tradițiilor neamului lor, dezordine sentimentală și sexuală, lipsă de orizont, alături de nenumărate altele. Avem, așadar, nevoie de mame, de părinți, în genere, foarte credincioși, extrem de răbdători și cu nezdruncinată credință, pentru salvarea urmașilor lor. Numai așa vor auzi cuvântul cel izbăvitor al Mântuitorului Hristos: „omule”, sau „femeie, mare este credința ta. Fie ție după cum voiești!”.