Exprimarea emoţiilor a fort abordata în mod diferit în decursul vremii. Astfel, în trecut, autocontrolul împins până la negarea propriilor emoţii şi sentimente era considerat a fi un semn distinctiv al educaţiei, al bunei creşteri. Manifestările şablon, standardizate în diferite situaţii, nu lăsau loc trăirilor autentice şi erau apreciate drept emblemă a adaptării sociale. Reprimarea, distorsionarea manifestărilor emoţionale se realiza de multe ori cu preţul dezechilibrului la nivel personal. Somatizările, transformarea în boală la nivel fizic şi funcţional a tensiunilor psihologice reprezenta tocmai un astfel de preţ, legătura între cele două aspecte fiind cu anevoie sesizată. De asemenea, reprimarea, acumularea unor trăiri puternice, precum mânia, revolta, fără ca acestea să fie exprimate corespunzător, asociate situaţiilor declanşatoare, conduce la acumularea acestora şi declanşarea unor reacţii puternice, explozive, în momente neaşteptate. Este ca şi cum tensiunea acumulată într-un vulcan ar fi în permanentă creştere, fără a avea posibilitatea să se detensioneze prin intermediul unor mici cutremure inofensive. Rezultatul final este că, din când în când, vulcanul erupe, aducând după sine pagube importante.

Reprimarea nu e o soluţie

Acest mod defectuos de gestionare a emoţiilor, în special a celor de furie, poartă, în psihologie, denumirea de comportament pasiv-agresiv. Succesiunea de negări, reprimări, urmate de explozii cu caracter neaşteptat, reprezintă caracteristica principală a acestui tipar de reacţie. Astfel de persoane se caracterizează ca fiind în general calme, până în momentul în care „le sare ţandăra“, „sunt călcate pe bătătură“ sau „li se umple paharul“, fără a-şi da seama că de fapt reacţiile lor sunt tributare abilităţilor reduse de a-şi recunoaşte şi exprima emoţiile. Uneori, reprimarea trăirilor afective este atât de puternică, încât persoanele nu mai sunt capabile să recunoască în proprii ochi că resimt o stare de furie sau de frică, ci doar se confruntă cu stări aparent inexplicabile de oboseală, indispoziţie, dureri de cap, tremur, greaţă etc.

De-a lungul timpului, a crescut, cel puţin la nivel teoretic, permisivitatea faţă de exprimarea emoţiilor. Conceptul de „inteligenţă emoţională“ se referă tocmai la capacitatea de recunoaştere, gestionare, exprimare a propriilor stări emoţionale, astfel încât persoana să fie într-o relaţie autentică şi armonioasă atât cu ea însăşi, cât şi cu semenii săi.  În pofida acestei schimbări de optică, a recunoaşterii importanţei pe care o are exprimarea sentimentelor, aceasta din urmă rămâne în continuare dificil de pus în practică. Şi acest lucru, deoarece, există o mare diferenţă între a te lăsa luat de valul propriilor emoţii şi a le exprima într-un mod adecvat. Una este să ţipi, să trânteşti, spargi, jigneşti şi alta este să recunoşti că eşti furios şi să poţi exprima ce anume ţi-a declanşat acest sentiment. Această a doua variantă reprezintă modalitatea asertivă de exprimare şi, de cele mai multe ori, reprezintă un limbaj învăţat, iar nu unul înnăscut. În absenţa unor astfel de deprinderi, există riscul de a cădea în cealaltă extremă, de a te lăsa în voia propriilor emoţii, de a permite ca acestea să îţi dicteze în mod nemijlocit şi de cele mai multe ori nestăvilit reacţiile.

Emoţiile de bază nu sunt nici bune, nici rele în esenţă

Diferenţe în ceea ce priveşte modul de exprimare a emoţiilor există şi între femei şi bărbaţi, aşa după cum poate fi uşor de constatat în viaţa de zi cu zi. Încă de mici, aceştia primesc mesaje diferite, referitoare la exprimarea stărilor afective. De cele mai multe ori, băieţii sunt descurajaţi în exprimarea propriilor sentimente, prin mesaje de tipul „nu e frumos, e ruşine ca un băiat să plângă“ sau „un bărbat adevărat trebuie să ştie să se controleze“, care ajung să aibă o mare influenţă chiar la vârsta adultă. Spre deosebire de aceştia, fetiţele sunt încurajate să îşi exprime emoţiile, considerându-se că „este frumos ca o viitoare domnişoară să fie sensibilă“, în general, cu excepţia sentimentelor de furie, care par a nu fi incluse în acest portret ideal.

Indiferent de mesajele transmise şi primite, este important să înţelegem că emoţiile de bază - teamă, tristeţe, furie, bucurie - nu sunt nici bune, nici rele în esenţă. Ele reprezintă nişte energii care, atunci când sunt adaptate, raportate la situaţia concretă, ne pot fi de mare ajutor: îmi este teamă de un eventual pericol şi iau măsuri pentru a mă feri; sunt trist ca urmare a unei pierderi pe care am suferit-o şi trăiesc această durere pentru a putea merge înainte; sunt furios ca urmare a unei nedreptăţi ce mi s-a făcut şi exprim aceasta; sunt bucuros ca urmare a unei reuşite, exprim şi trăiesc această stare de bine.

Nici reprimarea, nici permiterea acestor stări de a prelua controlul asupra comportamentului nostru nu reprezintă extreme benefice echilibrului psihologic şi relaţiilor cu ceilalţi.