Nimeni nu cunoaşte pe Fiul afară numai de Tatăl, nici pe Tatăl nu Îl cunoaşte nimeni decât numai Fiul şi cel căruia Fiul voieşte să îi descopere. (Mt. 11:27)

Aşa cum iubirea dumnezeiască de oameni este nesfârşită şi harul îmbelşugat pentru mântuirea omului, la fel, nu mai puţin, mântuirea omului este cu neputinţă fară dispoziţia şi conlucrarea lui. Trebuie mai întâi ca el să conştientizeze că a păcătuit, să se pocăiască, să dorească să caute propria mântuire şi astfel harul să încununeze mântuirea, fiindcă atât conştientizarea, cât şi pocăinţa, setea pentru mântuire şi căutarea acesteia sunt dovada întoarcerii către Dumnezeu, sunt semnul întoarcerii de la păcat şi al dispoziţiei pentru lucrarea virtuţii, sunt într-un anume mod epicleza milei dumnezeieşti, care se grăbeşte să îl miluiască pe cel căzut. Astfel încât se cuvine să voim să ne mântuim, pentru ca harul să ne mântuiască pe noi. Acelaşi adevăr îl mărturisesc şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur zice: „Harul, oricât ar fi de har, îi mântuieşte numai pe cei ce voiesc”. De asemenea, şi Sfântul Grigorie Teologul zice: „Faptul de a se mântui trebuie să vină şi de la noi, şi de la Dumnezeu”. Şi Sfântul Iustin Martirul zice că „Dumnezeu, Care singur l-a creat pe om, nu îl poate mântui pe om fără om”.

(Sfântul Nectarie de Eghina, Despre îngrijirea sufletului, Editura Sophia, București, 2009, p. 63)