Rugăciunea este calea cea mai directă de a ne apropia de Dumnezeu. Ea stă la îndemâna oricui, poate fi făcută în orice loc, în orice timp. Iisus a spus: rugaţi-vă neîncetat şi aşa au făcut sfinţii Părinţi.

Noi, mai mult sau mai puţin, toţi ne rugăm, dar trebuie să ştim că esenţa rugăciunii este să te simţi la picioarele Domnului agăţat de poala Lui sau să-L simţi pe El prezent în tine. Până n-ai simţit aceasta, rugăciunea este doar o repetare de cuvinte. Să le folosim ca un mijloc la care să nu ne oprim, ci să tindem a ne ridica spre Dumnezeu. În rugăciune trebuie să simt Persoana căreia mă adresez, pe care o rog să mă ajute, căreia îi mulţumesc sau pe care o slăvesc. În rugăciune eu-om mă adresez lui Dumnezeu, tind de a mă menţine înaintea Lui, tind spre o comuniune cu El. În rugăciune noi urcăm spre Dumnezeu, iar Dumnezeu coboară spre noi. Noi avem nevoie de rugăciune aşa după cum avem nevoie de aer sau de apă. Noi suntem duhuri întrupate, create după chipul lui Dumnezeu; purtăm în noi iubirea de Dumnezeu, dorul de a ne uni cu El. De aceea, indiferent ce formă ar lua, la baza adevăratei rugăciuni stă credinţa în Dumnezeu, iubirea şi dorul după El.

Dar, dacă ne împotmolim în cele ale lumii, iubirea noastră de Dumnezeu poate fi înăbuşită, poate să se stingă. Simţul rugăciunii nefolosit, necultivat, se atrofiază. Lipsit de acest simţ omul devine, din punct de vedere spiritual, o fiinţă oarbă, infirmă. Creatorul care este atât de apropiat de cel care-L iubeşte, rămâne în afara celui care nu-L ascultă şi El nu se descoperă celui care Îl caută doar cu mintea. Totuşi fiecare trebuie să persevereze.

(Preot Boris Răduleanu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare, vol. II, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1996, pp. 142-143)