Câte lucruri ne dă discernământul! Modul descoperirii voinței lui Dumnezeu, deși în împrejurările obișnuite ale vieții este formulat în funcție de o stare mai generală, nu schimbă scopul principal care este dragostea de toate și pentru toate de-a pururi a lui Dumnezeu pentru care omul ascultă.

Dumnezeu nu a legiuit oamenilor o lege morală depășită pentru a fi El liderul vieții lor. Dimpotrivă, prin modelul ascultării practice în ordinea morală a legii, readuce în echilibru credința cea dintâi zguduită și prin urmare, readuce supunerea și ascultarea de preaiubitul Dumnezeu și Tatăl. Cu asemenea următori și slujitori se împlinește cuvântul prorocesc: pe cei ce Mă slăvesc îi voi slăvi, pentru că atunci El adumbrește și intervine prin harul Lui, prin energiile Lui necreate în comuniune nemijlocită cu ei, adică în contact personal cu ei. Acesta este centrul cercului tuturor mișcărilor noastre. De aceea insistăm – firește, nu noi, cei neînsemnați, ci Părinții noștri purtători de Dumnezeu, primitorii și cunoscătorii voinței dumnezeiești – că nu este cu putință să trăiască cineva o viață în Hristos numai prin imitarea faptelor bune, dar fără o relație personală și o comuniune cu harul dumnezeiesc.

Sarea conștiinței, care ne disciplinează faptele, și dorul dumnezeieștii iubiri, prin care sunt mișcate toate, provoacă harul dumnezeiesc și comuniunea cu el. Astfel sunt desăvârșiți oamenii și, în același timp, încearcă să vadă care este voia lui Dumnezeu, cea bună, desăvârșită și bineplăcută[1]. Acest cuvânt al Sfântului Pavel care se referă mai degrabă la îndatorire, aparține fiecărui credincios în general, dar, în special, monahilor. Aceștia au datoria, dar și condițiile necesare să se îngrijească în amănunt de viața lor pentru dobândirea desăvârșitei voințe a lui Dumnezeu, și, ca să spunem așa, să-și supună nu numai lucrarea practică, ci orice cuget ascultării lui Hristos[2]. Fiindcă, potrivit Sfântului Grigorie al Nisei, „Îl abandonează pe Hristos cel ce este în afara Aceluia, prin tot ceea ce gândește, sau face, sau vorbește”. Și Marele Vasile în Epistolele sale, zice invers: „Căci dacă viața noastră este Hristos, prin urmare, și cuvântul nostru trebuie să fie despre Hristos, și cugetul, și orice faptă trebuie să se spună despre poruncile Lui și sufletul nostru să se formeze după El”.

(Fragment din volumul „Cuvinte de mângâiere” de Gheron Iosif Vatopedinul, în curs de publicare la Editura Doxologia)