Maica Siluana: Frumoasă întrebare. Haideți să ne gândim de ce a venit Mântuitorul, de ce S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, de ce S-a făcut Dumnezeu om? El n-a venit cu o listă de probleme pe care să le rezolve sau să le îndrepte pe pământ. N-a venit cu o listă de păcate să ne spună: astea sunt, astea nu, ci a venit ca să refacă legătura omului cu Dumnezeu, să-l facă iarăși pe om „suflet viu“! Omul se rupsese de Dumnezeu și firea aceasta – trupul și sufletul omului – nu mai era capabilă să primească energia necreată, harul lui Dumnezeu, cu care noi suntem oameni în sensul adevărat al cuvântului. Fără energia aceasta de la Dumnezeu noi nu suntem oameni. Puterile sufletului nostru și ale trupului nostru sunt niște energii care sunt făcute de Dumnezeu ca să primescă o putere străină lor și să conlucreze cu ea. Puterea mea este făcută de la început să aibă în ea puterea lui Dumnezeu. Neamestecată. Dar nedespărțită. Împreună. Puterea lui Dumnezeu cu puterea omului. Așa ne-a făcut. Ne-a făcut și a suflat suflare de viață. Această suflare a intrat în mine și eu tăriesc, sunt în ea, în vibrația ei. Dansez în ea, dacă vreți. Cineva dădea un exemplu plastic despre cum este suflarea lui Dumnezeu față de ființa mea: este cam cum ar fi vântul cu o frunză care zboară. Vântul face ca frunza să zboare, dar nu intră în frunză. Fără vânt, frunza este o frunză care cade. În vânt, frunza este o frunză care zboară, care dansează, nu?

M.S.: Așa ne-a făcut Dumnezeu. Omul, când n-a mai făcut ce l-a învățat Dumnezeu să facă și ce i-a zis că e bine pentru el, a murit, a căzut, n-a mai dansat cu Dumnezeu! Dumnezeu l-a dăruit pe om cu libertate și l-a învățat, prin poruncă, ce e bine, ascultarea de Dumnezeu, și ce e rău, neascultarea de Dumnezeu. Dar i-a respectat libertatea de a alege, insistând să-l învețe ca pe un copil, că în funcție de alegerea lui va trăi sau va muri. Și când omul a ales să calce porunca, a murit. Adică s-a desprins, s-a tăiat de această energie a lui Dumnezeu și arată cam cum arată un frigider care nu mai e în priză. Un frigider scos din priză are tot ce-i trebuie ca să-și împlinească rostul: are freon, are instalația necesară, are sertare, are izolare termică, la început are și ceva gheață, dar, încet-încet, se dezgheață, curge, ruginește și nu mai e bun decât să pui cloșca în el…

M.S.: Exact, deconectați. Și, până la „plinirea vremii“, omul a tot văzut cât de greu este fără Dumnezeu, cât de rău e să fii tu dumnezeu… Că omul căzut, și noi toți asta vrem, să fim dumnezei fără Dumnezeu: „eu am dreptate“, „eu hotărăsc“, „eu pot“… Și pot și pot, până într-o zi când nu mai pot… Vreau, vreau, dar într-o zi nu mai vreau. Nu că nu mă lasă alții, dar nu mai vreau eu. Ei, cine e acesta care acum poate, acum nu mai poate, acum vrea, acum nu mai vrea! Ce fel de dumnezeu sunt eu, acesta? Pentru că sunt un dumnezeu, iată, pe care îl doare burta. Poți să te rogi, să te închini unui dumnezeu care are crampe intestinale? Nu poți. Și așa ne dăm seama, încet-încet, descoperim, că nu suntem dumnezei. Suntem minunați, dar ne lipsește ceva. Și acest ceva ce ne lipsește ne doare. Tânjim după acest ceva și-l căutăm… În votcă, în avere, în dans, în plăcerile pământești și nu-l găsim pentru că nu este. Nu este. Ce ne lipsește este Dumnezeu. Dar iată, Dumnezeu a venit, e cu noi, S-a făcut om și a zis: „Veniți la Mine voi, toți cei osteniți și Eu vă voi odihni pe voi!“. Un om odihnit este un om întreg, întregit, un om care s-a întors la Dumnezeu și Dumnezeu Și-a făcut sălaș în el. Acum totul e altfel. Acum mănâncă așa, ca un om cu Dumnezeu în el, bea ca un om care are puterea lui Dumnezeu în el, iubește ca un om care are puterea lui Dumnezeu în el, se bucură de viață ca un om care are puterea lui Dumnezeu în el. Și atunci și dansul lui e iarăși dans…

Eu n-aș pune întrebarea dacă a râs, sau a dansat Mântuitorul. Ia să ne gândim! Când dansează omul? Când simte el neovia să danseze? Dacă eu, de exemplu, primesc ascultare să merg la cineva la spital, la cineva grav bolnav, aflat pe patul morții, ce voi face acolo, la căpătâiul lui? Voi râde și voi dansa? Iar dacă n-o fac, nimeni n-o să se mire că „asta nu râde și nu dansează“… Cum să râzi și să dansezi la căpătâiul unui muribund? Cum era să râdă minunea asta de Om, Care e Mântuitorul, Dumnezeu făcut Om, când noi eram pe moarte? Când noi eram striviți sub păcat? Când noi eram chinuiți de orbirile și de bolile și de putreziciunile firii noastre căzute? Iată de ce nu a râs și nu a dansat și nu a vorbit despre asta.

Dar, să luam aminte unde ne cheamă El pe noi? Zice: „Veniți la nunta fiului de împărat“. Ce credeți că așteptă să facem acolo la această nuntă? Să plângem și să jelim? Ce a facut tatăl din pilda Fiului risipitor, când acesta s-a întors acasă? A făcut petrecere. Și fiul cel mare, când a venit din țarină, ce-a auzit? Cântec și dans! Vine de la împlinirea aceea pe care ți-o dă lucrul bine făcut, pe care îl arăți Celui Bun cu mulțumire pentru darul de a-l fi putut face… Și zice Dumnezeu: „Bine, slugă bună, intră în bucuria Mea.“. Atunci dansezi.

M.S.: Și la Cununie, și la Botez, și la Hirotonie… peste tot se dansează: „Isaia, dănțuiește…“. De bucurie, pentru că iată, am primit bucuria lui Dumnezeu pentru a mă bucura de căsnicia mea, de familia mea, de hirotonia mea, de viața mea în Hristos, de Botez. Dar tot atunci cântăm și troparul Sfinților Martiri. De ce? Pentru că noi suntem pe pământ, unde viața este încă dureroasă; atâta timp cât mai sunt oameni care aleg liber păcatul, mai există moarte, există durere și atunci cine poate să danseze și să râdă necontenit când fratele lui moare în spital, când fratele lui moare în pușcărie, când fratele lui, omul, se zvârcolește în patimi și în păcate?

M.S.: Dansul Salomeei este ca orice putere a sufletului căzută. Ea e căzută, e bolnavă, nu mai poate să facă nimic, sau e căzută în sensul că a intrat sub puterea celui rău și în loc să facă binele, face răul. Salomeea a dansat pentru că așa i-a cerut mama ei care a fost împinsă de o patimă ucigătoare, de ura împotriva Sfântului Ioan Botezătorul. Ea dorea să obțină ceva. Când dansez ca să-mi manifest bucuria de a fi, e un dans nepatimaș… Asta se poate întâmpla oricui. Dacă ai o bucurie, dacă ai luat un examen, dacă ai izbutit într-o treabă, îți tresaltă sufletul de bucurie pentru lucrul acela și trupul tresaltă odată cu sufletul. Participă împreună la bucurie. Dacă mă duc la o nuntă și acolo se dansează – și se ceartă bieții oameni: cei mai credincioși nu vor cu lăutari, cei mai puțini duși la biserică vor cu lăutari…

M.S.: Ei, aici e altă problemă. Dar să ne întoarcem: nu dansul este păcătos, ci forța care mă împinge poate fi păcatul. Ce mă mișcă spre dans? Dragostea, bucuria? Atunci el va fi totdeauna binefăcător. Dacă mă împinge ura, invidia, pofta, dorința de a cuceri, dorința de a mă desfrâna, dorința de a mă da în spectacol, va fi păcat pentru că slujește un gând păcătos, o pornire păcătoasă. Dacă sunt credincios și fac nuntă cu lăutari, pentru că altfel ar muri de inimă și mama și tata…

M.S.: …atunci, cu binecuvântarea părintelui duhovnic, cu pogorământul care se face în asemenea situații, da, vom dansa, dar am și eu o rugăminte: nu punem muzică din asta, nu punem cu pornografie, nu punem cu… și în felul acesta oamenii pot comunica și își pot face unii altora daruri.

M.S.: E o înțelepciune a firii pe care ar trebui s-o redescoperim. Noi, din cauza grijilor și a dorințelor prea multe vrem să avem, să părem… Mai ales să părem! Că mulți nu se mai îngrijesc să aibă ce le trebuie pentru a trăi, ci să pară într-un anume fel. Să-și joace bine rolurile, nu să fie. Să astupe toate, să-și pună o mască adecvată. Din cauza asta suntem tot timpul foarte încordați și înțepeniți. Și din cauza asta ne doare spatele, mai ales în zona cervicală (la ceafă) de aici, unde suntem noi mai încăpățânați și, nu mai circulă puterea vieții prin noi liber. Pentru că trupul nostru este un ansamblu minunat și complicat de mișcări; de la cele mai vizibile până la cele mai subtile, care nu se observă decât cu microscoape extrem de fine. De fapt, trupul nostru, viața noastră, este un dans, o orchestră, o muzică și un dans minunat. Totul se mișcă, totul vibrează. Fiecare gând al meu stârnește milioane și milioane de vibrații ordonate, armonioase, imnul vieții. Dacă sunt dezordonate atunci vor fi vibrații care mă descompun, care mă lovesc, care mă ucid. Și, dacă umblăm înțepeniți, încordați, din cauza problemelor și a necazurilor noastre și a patimilor noastre nu mai circulă viața liberă pe acolo. Și atunci e nevoie să te deznozi. Un dans frumos, privirea unui dans, un dans clasic, un balet, un patinaj, sunt binevenite pentru cei care trăiesc în lume și care nu s-au dedicat plânsului pentru păcatele oamenilor, în pustie, și care au viața rânduită altfel decât călugărul. Care e rânduiala omului din lume? Plânge când are motiv să plângă, plânge pentru cel drag. Nimeni nu va dansa când îi moare cineva în familie, nimeni nu dansează când e bolnav.

M.S.: Sigur. Și atunci își amintește de necazuri, își amintește de păcate, se mai scutură, se mai duce se mai spovedește, apoi vine iar o perioadă mai liniștită, în care poate să meargă la nuntă, poate să meargă la o aniversare, poate să sărbătorească o onomastică, poate să se ducă să danseze, dacă are 18, 20, 21 de ani. Dar, unde se duce, cu cine se duce, ce face acolo?

M.S.: Depinde de ținuta lăuntrică. Eu îmi aduc aminte, din tinerețile mele, când mergeam la spectacole de balet, erau dansatori și dansatoare, care, deși păreau dezbrăcați din cauza costumelor, erau de o frumusețe impecabilă. Nu aveau nimic vulgar, darămite obscen…

M.S.: Frumusețea trupului omenesc este desăvârșită, pentru că e gândit și făcut de Dumnezeu. Ceea ce îl face urât este vulgaritatea, gândurile și patimile, pornirea urâtă, exhibiționismul, pozițiile indecente, anumite mișcări făcute într-un anumit fel, cu anumite porțiuni ale trupului și cu intenții anumite, acestea fac ca trupul să pară urât. Dar trupul e frumos. Este foarte frumos și el are rânduiala lui, când și cum poate fi văzut și când și cum nu poate fi văzut, când și în ce fel. Oricine poate să spună pe o plajă: „uite ce fată frumoasă“, chiar dacă e foarte sumar îmbrăcată. Dar cred că ieșind îmbrăcată așa pe stradă sau la examen, nu se mai vede frumusețea fetei…

M.S.: Noi să nu uităm că suntem chemați în această viață să ne trăim viața ca dar al lui Dumnezeu, în mod creator și responsabil, cât mai frumos posibil, în toate rolurile mele. Nu? Dacă eu sunt directoare și mămică și vecina cuiva, și fiica părinților mei de la țară, eu mă voi îmbrăca adecvat în fiecare situație. Dacă mă duc cu copilul afară n-o să mă îmbrac așa cum mă îmbrac când mă duc la o întâlnire cu partenerii mei de afaceri. Dacă mă duc la mama la țară și mă duc s-o ajut să pună ceapă sau să sape roșiile în grădină, n-am să-mi pun costumul și geanta diplomat, nu?

M.S.: …pentru că or să se „sperie“ cartofii când mă văd! Așadar, în mod firesc ne schimbăm postura, atitudinea și ținuta în funcție de rolul pe care îl avem, în funcție de lucrarea pe care o facem. Insist, dacă trebuie să mă duc la plajă, nu-mi pun costum și cravată, ci mă voi îmbraca adecvat pentru locul acela. Cu decența care ține de epocă. Acum cincizeci de ani într-un fel arăta…

M.S.: …în care se făcea plajă și într-un fel arată acum. Și totuși, cât de decadentă ar fi moda, observați că în orice caz pot alege o atitudine, o poziție decentă sau una indecentă. Chiar dacă hainele sunt aproape la fel de sumare, să zicem, poziția lăuntrică, respectarea locului și a ritmului aceluia care se impune în activitatea respectivă, face ca omul să fie și să pară decent sau indecent. Este ceea ce se transmite dinăuntru.

Aș face acum o precizare, pentru cei care se chinuiesc întrebându-se: e păcat sau nu e păcat, să râd sau să nu râd, să dansez sau să nu dansez, să alerg sau să mă opresc, să mă îmbrobodesc sau să nu mă îmbrobodesc? Sfântul Siluan are un cuvânt: deosebești un lucru, un fapt, dacă e păcat sau nu, după dispoziția pe care o ai să te rogi în timp ce-l faci. Dacă în timp ce faci ceva te rogi, nu e păcat. Dacă poți zice: „Doamne, slavă Ție, că uite, dansez, uite, mănânc, uite, dorm, uite, învăț!“ și dacă după ce ai terminat zici: „Doamne, Îți mulțumesc!“, nu e păcat. Imposibil să faci un lucru care e păcat cu gândul la Dumnezeu, dându-I slavă. Încearcă să aprinzi o țigară, să tragi și să zici: „Doamne, Salvă Ție, Îți mulțumesc pentru viață!“. Nu poți. Uiți automat, Îl uiți pe Dumnezeu, uiți de toate, te lipești acolo de plăcerea aceea. După aceea, poți să zici: „Doamne, iartă-mă, că n-am putut!“. Nu? Aceasta să cunoaștem că rugându-se, măcar după păcat, omul se apropie de Dumnezeu mărturisindu-și neputința și dobândește putere să fugă de păcat pe viitor. „Doamne, iartă-mă! N-am putut, m-am dus și eu la petrecerea aceea sau la aniversarea colegei mele, am vrut să stau serioasă, dar nu am putut, până la urmă am dansat și am râs și l-am lăsat pe cutare să pună mâna...“. Aceasta e o alunecare în ale firii căzute, alunecare în ușurătatea și frivolitatea lumii acesteia, urmată imdeiat de o întoarcere cu demnitate la Dumnezeu: „Doamne, iartă-mă, am râs tare, oi fi smintit pe cineva.“. Altfel râsul este o lucrare sănătoasă a trupului. Trupul își manifestă prin el veselia. Dar, depinde, dacă e plin de vulgaritate, dacă e plin de răutate, dacă este ironic, dacă e batjocoritor… poți să ucizi cu râsul. Un suflet supărat, întristat, dacă râde cineva de el, poate să intre în deznădejde și să se sinucidă…

M.S.: Exact, da! Și alergăm mereu și mereu cu gândul la Dumnezeu: Doamne, Doamne! Atunci Dumnezeu ne reglează, ca să zicem așa, ne aduce în limitele decenței, în limitele existenței cu sens și cu rost, singura care ne aduce bucurie. Și nu ne lasă să alunecăm așa cum suntem noi capabili, să alunecăm prin firea noastră slabă, sau cum suntem gata să cădem în ispită prin ispititorul, care tot timpul stă cu gura căscată să ne înghită, să ne-nghită prin ceva, să ne facă să spunem o prostie, numai să ne înghită.

M.S.: Un paralelism?

M.S.: Sau nu se bazau pe iubire așa cum o înțelegem noi, pe îndrăgostire.

M.S.: Altminteri, să știți, oamenii erau asemenea crescuți și educați încât nu-și permiteau, puțini își permiteau să se îndrăgostească sau să se gândească la asta. Ei așteptau cu răbdare, sau nerăbdare, să-și cunoască alesul sau aleasa, și să-l iubească sau s-o iubească, pe cel sau pe cea pe care i-l sau i-o dăruia Dumnezeu.

M.S.: Da, erau pe interese. Și atunci erau și oameni căzuți și pătimași de avere, dar și atunci erau familii care se căsătoreau, se curtau familiile una pe alta și copiii știau aproape de când erau mici că „eu am să mă mărit cu unul de-a lui cutare…“. Pentru că erau din aceeași sferă, erau oameni gospodari, erau oameni harnici. Și puteau să se întâlnească, atunci când rânduia familia, să se întâlnească și să se placă.

M.S.: Da… de curând am primit pe site-ul meu de pe internet, unde, cu mila lui Dumnezeu, am discuții cu mulți tineri, un mesaj de la o studentă care a citit undeva, un cuvânt al unui Părinte, care anatemiza (blsetema) pe cei care dansează la horă și la sârbă… Mi-e greu să cred asta. Doar dacă se referea la călugări… Altfel ar fi ca și când ai anatemiza un porpor întreg.

Eu cred că un popor creștin, cum a fost și poporul român, avea dansurile lui populare care aveau rânduiala lor, nu dată, dar păzită de Sfânta Biserică. Și hora și sârba aveau rânduiala lor. Că cine se ducea la horă? Nici atunci nu se duceau călugării la horă. Dacă un călugăr pleacă din mănăstire să danseze o sârbă undeva, sigur că aceasta este un păcat. De ce? Pentru că el a făgăduit lui Dumnezeu că dansează altfel. Și noi dansăm, știți…?

M.S.: N-ați văzut dansul călugărilor?

M.S.: Da… păi, mătăniile și închinăciunile ce sunt, dacă nu dans? Și ce dans minunat! Se exprimă prin el toată bucria de a fi viu și în armonie cu darul vieții în Hristos…

M.S.: Nuuu, gimnastica e când faci mișcare de unul singur și de dragul mișcării… Dar când dansezi ești cu cineva, iar în mătăni și închinăciuni dansezi cu Dumnezeu. Când zici: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătoasa!“ și faci închinăciunea sau metania, dansezi cu Dumnezeu. Și îngerul se bucură.

M.S.: Dansați împreună! Așa se începe, printr-o imitație, urmând un model. Copilașii noștri care vin la slujbe la mănăstire, când fac închinăciuni, sunt caraghioși, lumea râde, dar cu multă duioșie… Așa învață, imitându-și modelul. Nu să faci cu el gimnastică, să-i spui: stânga, dreapta, fruntea jos… Mai facem și așa, de exemplu la Penitenciar, când învățăm pe cineva să facă mătănii, trebuie să îi arătăm, să le explicăm mișcările...

Să ne întoarcem la horă. Și acolo păcatul era, sau este păcat. Dacă intenția cu care se apropie tinerii unul de celălalt este pofta trupului și prelungirea acestei pofte cu intenția de a o satisface în imaginar sau cu fapta, e păcat. Aici aș vrea să răspund cuiva care întreba: „De ce este pofta trupului păcat? Și dacă este, înseamnă că toți oamenii ar trebui să intre în iad, pentru că nu există bărbat sănătos trupește care să nu poftească o femeie când o vede.“. Și mă voi folosi de cuvântul Mântuitorului Care nu spune că ai săvârșit păcat cu cineva când ai poftit-o pur și simplu.

M.S.: Ci, când ai poftit-o în inima ta. Pofta nevinovată a trupului e înfiorarea firii. Trupul e înzestrat cu această putere de a sesiza frumusețea și de a reacționa la asta. Dar omul, ca persoană dăruit cu libertate și resposabilitate, are puterea de a trăi această poftă fără a o primi în inima lui, fără a o împlini cumva în centrul ființei sale care este inima. Acolo el poftește Bucuria Sfântă, Viața veșnică, iubirea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu. El poate spune în fața fiorului firii: „Da, e frumoasă și atrăgătoare, dar eu am poruncă s-o privesc în mod curat. Nu este soția mea, nu este femeia mea și eu nu vreau să ascult acest impuls. Da, acest impuls este în mine, sunt normal, sunt sănătos, sunt tânăr, sunt viu, dar eu sunt mai mult decât acesta.“. Așadar, poftirea în inimă este însoțirea poftei cu gândul răutății, cu pornirea... Dacă la horă sau la dans gândurile și gesturile erau scăpate din frâul rânduielii și duse mai departe, atunci era și urma păcatul. Doar am citit și noi cărți, am auzit, se duceau aceștia „la margine“, la marginea satului, se întâlneau noaptea și desigur, cădeau în păcat.

Dar nu hora era pricina. Această horă din sat nu era păzită numai de mama și de bunica…

M.S.: Și toată comunitatea și era păzită de îngerul păzitor al fiecăruia și de Dumnezeu, pentru că acești tineri se duceau la Biserică, se spovedeau, nu erau la cheremul pornirilor ucigașe ale patimilor… Îi ajuta „valul“ comunității care trăia cu frica lui Dumnezeu. Cine, dintr-o comunitate tradițională, dintr-un sat, putea să nu fie botezat, putea să nu se spovedească și să nu se împărtășească? Te arăta satul cu degetul: „A, nu s-a împărtășit, înseamnă că…“ și imediat îl arăta și-l individualiza că e… și te ducea chiar ea, comunitatea, adică Biserica, te ducea la Biserică! De fapt, Biserica te păzea la horă, ea te ducea la nuntă, ea îți boteza copiii, ea te îngropa după sfânta rânduială… Desigur, și acolo era libertate, și acolo puteai să alegi păcatul. Cum spuneam, și acolo puteai să fugi noaptea de acasă, să te duci în lanul de porumb și să nu chemi satul după tine… Dar, spre deosebire de ce te așteaptă când mergi în discotecă, atunci îți asumai niște riscuri pe care le cunoșteai bine. Nu prea puteai să spui că „n-ai știut“ și că „așa face toată lumea“! Discoteca este, cum minunat spuneți, decăderea horei care nu este decât unul din semnele văzute ale decăderii comunității creștine, ale decăderii familiei noastre. Părinții nu mai sunt împreună cu copiii lor…

M.S.: …se stinge lumina… Să citiți cartea părintelui Savatie Baștovoi, Între Freud și Hristos, ca să vedeți, cu ochii unui părinte, ce înseamnă de fapt discoteca. Pentru că tinerii prinși în întunericul acela nu percep adevărul, nu percep total.

M.S.: Apoi, acolo nici nu se mai dansează, maică! Dansul are niște reguli, niște pași. Acolo se țopăie după un ritm care nici măcar nu e ritm, dar, e forma cea mai decăzută a nevoii omului de a-și exprima simțămintele. Și dacă acești copii au în ei bucuria de a fi și și-o exprimă așa, binecuvântează, Doamne, bucuria lor! Dar dacă ei își strigă astfel durerea, dacă e un strigăt de singurătate, dacă e un strigăt „pe mine nu mă iubește nimeni, pe mine nu mă invită nimeni la dans…“, atunci ar trebui să auzim aceste strigăte și să facem ceva! Atunci trebuie să ne rugăm, să facem ceva să schimbăm mentalitatea, să spargem zidul de nepăsare dintre noi și discotecile de lângă casa noastră, dintre noi și strigătele de durere și singurătate ale copiilor noștri!

M.S.: Totul e normal atunci când noi suntem normali. Noi să căutăm normalitatea. Eu sunt normal atunci când Îl am pe Dumnezeu ca normă în mine. Dacă nu-L am pe Dumnezeu în mine, în gândurile mele, în toate puterile mele, în dorințele mele, nu sunt încă normal. Sunt încă anormal. Numai când voi fi cu Dumnezeu și în Sfânta Lui rânduială voi ști și cum să dansez, și cât să râd, și ce să mănânc, și cum să mănânc…

M.S.: Asta este. Și voi simți păcatul și-l voi lepăda, îl voi spovedi și voi fi dezlegat de el.

Și, mai mult decât atât, cel care nu face păcatul dansând, dacă Îl are pe Dumnezeu nu mai face nici păcatul de a judeca, că „ia te uită la ăsta ce face!“, pentru că atunci când judeci pe cineva că dansează, de fapt îți proiectezi invidia. Că dacă ai simți că acela o face din păcat, ai avea sentimentul firesc de milă: „Doamne, scapă-l!“. Dacă vezi un om sub tramvai, nu-l judeci, nu zici: „Ia, uite la ăla, s-a băgat sub tramvai! Nu i-e rușine!“. Nu? Nu judeci: „ce prost e“, ci repede sari și zici: „Săriți, să-l scăpăm, poate n-a murit!“. Același lucru ar trebui să se întâmple și în fața unui tânăr care face sau ni se pare că face un păcat: „Doamne, scapă-l!, Doamne nu-l lăsa!“. Doare! Și când mă ceartă pe mine, mă bârfește cineva, mă judecă, trebuie să am două mișcări ale sufletului. Una: „Oare, ce spune?, Așa o fi? Am ceva de învățat din asta?“ Și a doua mișcare a sufletului să fie aceasta: „Doamne, nu-i socoti aceasta ca păcat. Poate are o problemă, poate proiectează ceva dureros asupra mea… Eu cu ce l-am provocat?“. În nici un caz nu te superi pe el. Ori îți face un serviciu că îți spune un lucru real, ori îți arată cât de mare e rana lui, cât te invidiază degeaba, și atunci îi plângi de milă. Cum să te superi pe el, după ce că îl doare, nu?

Și să-L chemăm mereu și mereu pe Domnul. Când suntem cu El, în El și El în noi, viața noastră are sens și rânduială sfântă și noi, fiecare, avem rost rostuit și păzit de Dumnezeu, în orice loc și în orice timp am trăi. Curaj!