Un om plin de îngrijorare nu va putea să fie blând şi liniştit pentru că felul lucrurilor, prin care el suferă, îl sileşte să se mişte înspre acele lucruri şi să gândească la ele, fără să vrea el, şi risipesc seninătatea şi liniştea lui. Aşadar, călugărul trebuie să se pună înaintea feţii lui Dumnezeu şi vederea lui pururea către Domnul neabătută s-o întindă; aşa să facă, dacă în adevăr vrea să-şi păzească mintea, şi să-şi cureţe şi să-şi schimbe mişcările cele mici care şerpuiesc într-însa, şi să înveţe cu linişte să socotească toată intrarea şi toată ieşirea, căci înmulţirea grijilor la monahi, semn este de lenevire în lucrarea poruncilor lui Hristos şi arată că ei greşesc către cele Dumnezeieşti.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 73)