Robert și Cristina, doi tineri frumoși de pe la noi, s-au cunoscut, s-au plăcut și s-au mutat împreună. În ultima vreme, tot spuneau că se vor căsători. Când veneau pe la noi, pe la mănăstire, promiteau că, cel târziu anul viitor, vor face pasul. Dar timpul trecea, ei au plecat din nou la muncă în Italia și, deși aveau, el 26 de ani, iar ea 25, nu păreau să se grăbească. Vara când veneau pe acasă mergeau la mănăstire să se spovedească și să ia binecuvântare ca să le meargă bine.  

– Robert, gata. Căsătoriți-vă. Ajunge, le-a spus duhovnicul. Doamne ferește să moară unul dintre voi și să vă găsească sfârșitul trăind așa, necununați, în păcatul desfrânării! Nu va fi bine deloc.

A mai trecut încă un an. A venit vara și s-au hotărât să vină în vacanță în România. Au cumpărat cadouri pentru rude și prieteni și și-au făcut planuri pentru cele două săptămâni pe care urmau să le petreacă în țară. Voiau să meargă puțin la mare și apoi într-un mic pelerinaj pe la mănăstirile din Moldova. Obosiți după aproape un an petrecut la muncă printre străini, au urcat în mașină și au pornit-o spre casă. Milano, Verona, Padova, Veneția, Trieste, Belgrad și apoi, România. Pe drum însă, s-a întâmplat nenorocirea. Din cauza oboselii, Robert nu a mai putut evita un accident. Mașina a ieșit de pe carosabil și s-a izbit de un copac. Cristina a murit pe loc, iar Robert a ajuns la spital. Când și-a revenit, a întrebat de prietena lui și a aflat că murise chiar în momentul accidentului. A rămas pe patul de spital cu ochii pierduți. A suferit un șoc. Nu știa ce trebuie să facă. Planurile sale nu mai aveau nicio noimă. Să se întoarcă în Italia? Ce să facă acolo? Să continue să muncească? Pentru cine, pentru ce? S-a dus acasă la părinți și a stat în pat ca un mort, așteptând să-și revină. În mijlocul suferinței, și-a adus aminte de Dumnezeu. A rugat un prieten să-l ducă până la mănăstire să vorbească cu duhovnicul pe care-l vizita o dată pe an. I-a povestit întreaga tragedie și apoi, fără să aștepte vreun răspuns, vreo încurajare, i-a spus:

– Părinte, eu rămân la mănăstire. Sunt vinovat pentru tot ce s-a întâmplat și sunt dator față de Cristina. Vreau să mă rog toată viața pentru ea.

Și așa, fără multă vorbă, a rămas în mănăstire. I-a făcut toate pomenirile: la trei luni, la șase luni, la nouă luni, la un an. În fiecare sâmbătă, când se săvârșea parastasul, era prezent și așeza un pomelnic pentru ea. Încetul cu încetul, s-a obișnuit cu viața și cu slujbele monahale. Încerca să se pocăiască și, în același timp, se ruga neîncetat pentru Cristina. După o vreme, a cerut să fie călugărit. A ales să-și dedice întreaga viață unei iubiri pe care nu reușise sau nu se grăbise să o împlinească. A fost prea prins de propriile planuri. Amânase prea mult, iar acum Îl ruga pe Dumnezeu să-l ierte pe el și să o ierte și pe Cristina. Poartă și acum în suflet gândul apăsător al acelei întâmplări.

– Eu sunt vinovat. Îmi asum totul. Cristina nu are nicio vină. Eu am greșit.