Scurtă incursiune în arta scrisului

Încă din cele mai vechi timpuri omul a fost preocupat de exprimarea gândurilor, sentimentelor, mesajelor, nu doar prin intermediul cuvântului rostit, ci şi prin anumite semne grafice, care urmau să aibă menirea de a purta în istorie, peste veacuri şi milenii, mărturia unei civilizaţii ai cărei actori, oamenii, erau fiinţe sensibile, gânditoare, capabile de a crea punţi de legătură cu semenii viitorului. Acest lucru nu se putea realiza decât prin intermediul scrisului, poate una din cele mai impresionante descoperiri ale omenirii.

Primul sistem de scriere cunoscut în istorie este scrierea cuneiformă[1], apărută în vechiul Sumer în jurul anului 3750 î.H. Scrierea poartă acest nume datorită instrumentului cu care se scria: cuneus (lat. cuneus – cui). Egiptenii nu s-au lăsat mai prejos şi au inventat scrierea hieroglifică[2] în jurul anului 3300 î. H, scriere care avea la bază anumite simboluri pentru fiecare literă.

De la aceste două sisteme care fac începutul istoriei scrisului, până la alfabetele actuale, omenirea a cunoscut mai multe etape în dezvoltarea acestei arte. Astfel, se consemnează faptul că în cca 2500 – 1800 î.H oamenii din Valea Indului cunoşteau o formă de scriere[3]; în cca 1765 – 1027 î.H apare scrierea chinezească[4]; în perioada celui de-al doilea Palat în Creta apare scrierea liniară A (cca 1700 – 1450 î.H)[5], iar mai apoi micenienii dezvoltă scrierea liniară B (cca 1600 – 1200 î.H), vechea formă de scriere grecească[6]; în cca 1200 – 1000 î.H apare scrierea feniciană[7]; în 862 d.H Chiril adaptează alfabetul grecesc limbii slave, alfabet cunoscut sub denumirea de alfabet chirilic[8]. Acest alfabet s-a folosit şi în Ţările Române până în 1860, când se introduce oficial alfabetul latin. În 1202 d. H pătrund în Europa cifrele arabe, care circulă paralel cu cele romane şi chirilice8 bis.

Cu ajutorul acestor sisteme de scriere se scriau texte care purtau numele de carte. În greaca veche se numea βηβλύος, iar când erau mai multe cărţi se forma o colecţie, θέκα. De aici avem denumirea de bibliotecă[9]. Cea mai veche bibliotecă cunoscută în istorie este celebra Bibliotecă din Alexandria[10], care are o colecţie de papirus-uri. Importante sunt şi depozitele de plăci cuneiforme din cetăţile vechiului Sumer (azi Irak): Ninive, Ur, Uruk.

Suportul de scriere variază de la un sistem la altul: sumerienii foloseau plăcuţe de lut, egiptenii papirus, cei din Perganon pergamentul[11], după inventarea hârtiei în China (cca 100 d.H)[12] se foloseşte aceasta ca material suport (în China din fibre vegetale, în Europa din cârpe, iar azi se fabrică industrial din lemn). De asemenea, s-a folosit şi pielea tăbăcită.

Textele care se scriau aveau, în principal, subiect religios, erau scrieri sacre: codul lui Hamurabi (cca 1792 – 1750 î.H)[13], Vedele (cca 1500 – 600 î.H)[14], codul lui Manu, la evrei Pentateuhul lui Moise, cărţile Profeţilor, Cronicile, Psalmii lui David, Înţelepciunea lui Solomon, Isus Sirah, toate scrise între 1400 î.H – 0.

Odată cu apariţia creştinismului încep să circule scrierile neo-testamentare (scrise până în anul 100 d.H). Acestea cuprind noua învăţătură adusă oamenilor de către Fiul lui Dumnezeu Întrupat şi propovăduită la toate neamurile de Sf. Apostoli (Mt. 28, 19). Sfânta Scriptură sau Biblia a fost tradusă din aramaică în greaca veche comună (κοινή διάλεκτος) şi s-a numit Septuaginta[15], precum şi în latină, limba vorbită, numindu-se Vulgata.

Traducerea Sfintei Scripturi în limbile naţionale nu s-a făcut de la început în întregime, ci pe fragmente. Aproape toţi traducătorii Sfintei Scripturi au început cu Sfintele Evanghelii, întrucât era una dintre principalele obiecte de cult şi în ea sunt expuse atât viaţa şi activitatea Mântuitorului, cât şi învăţătura Sa (mai ales Ev. Lui Ioan).

„Evanghelia“ nu este doar titlul celor patru scrieri din Sfânta Scriptură, ci este şi cartea de cult care cuprinde în prima parte pericopele evanghelice care se citesc în fiecare duminică din cursul anului bisericesc, începând cu Panticostarul, Octoihul şi Triodul; apoi în zilele mai importante din timpul săptămânii, prezentate pe luni, începând cu septembrie; urmează pericopele care se citesc la sfinţii care nu au pericopă proprie, iar la urmă sunt pericopele care se citesc la anumite trebuinţe (Sfântul Maslu, Cununie, Sfeştanie). Toate aceste pericope sunt luate din textele celor patru Sfinte Evanghelii, ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan.

Fireşte că la început şi Evangheliile, ca celelalte cărţi, erau manuscrise. Cele folosite în cult în mod curent erau legate în piele sau pânză, fără montaje sau lucrări speciale. Însă, persoanele înstărite aveau obiceiul de a comanda Evanghelii atât pentru colecţia personală de obiecte de valoare, cât şi în scopul de a le dona ctitoriilor lor sau anumitor Biserici cu ocazia unor vizite, a hramurilor, a unor evenimente importante din viaţa personală sau a locaşului. Aceste Evanghelii de lux erau folosite doar la zile mari. Ele aveau diferite prelucrări artistice, miniaturi, dedicaţii speciale; erau legate în catifea, mătase sau alte materiale scumpe; ferecate în aur, argint, cu pietre scumpe; medalioane din sidef, email; ornamente filigranate; butoni de sprijin şi închizători tot atât de fin lucrate ca şi celelalte aplice; tranşe laterale pictate, aurite sau gravate şi diverse alte prelucrări artistice executate cu atât de mult rafinament şi eleganţă încât făceau din acea Evanghelie o adevărată operă de artă demnă de toată admiraţia şi respectul nu doar datorită conţinutului şi mesajului ei divin, ci şi prezentării la cel mai înalt nivel[16].

Numărul acestor opere a început să scadă odată cu creşterea cererii de carte, care odată cu înfiinţarea primelor Universităţi (Bolgna – 1119[17]; Paris – 1150[18]; Oxford – 1167-1168[19]), începe să-i pună pe copişti în imposibilitatea de a face faţă, şi „cere cu insistenţă” invenţia tiparului[20]. Acest lucru se produce la 1445[21] când ingeniosul meşter german Johannes Gensfleisch Gutenberg dăruieşte omenirii una dintre cele mai minunate descoperiri, care a contribuit cel mai mult la progresul culturii şi civilizaţiei. „Tiparul cu ajutorul literelor mobile, separate, de metal este numit – mama invenţiilor epocii moderne – este una dintre cele mai geniale descoperiri ale minţii omeneşti”[22].

Înainte ca Gutenberg să inventeze tiparul cu litere mobile se tipărea cu ajutorul plăcilor xilografice, tehnică mult mai greoaie decât cea cu litere mobile[23].

Cu toate că cererea de carte era diversă, totuşi primele apariţii ale oricărei tehnici editoriale sunt cele cu caracter religios, mai exact Biblia. Astfel, cu ajutorul plăcilor xilografice s-a tipărit în a doua jumătate a secolului al XV-lea „Biblia pauperum” („Biblia săracilor”) în Germania, iar de numele lui Gutenberg sunt legate şi alte două ediţii ale Bibliei germane. Astfel, „la 14 august 1456 vicarul Heirich Kremer din Mainz a isprăvit de iluminat şi legat splendida biblie latină, „Biblia Gutenberg, B42”, numită astfel fiindcă cele mai multe pagini au coloane de câte 42 de rânduri. Biblia a aparţinut Cardinalului Mazarin, iar astăzi se află la „Bibliothèque Nationale”. Din această lucrare, considerată capodoperă a activităţii lui Gutenberg, se cunosc 32 de exemplare. În jurul anului 1460 a fost tipărită “Biblia B36” de 36 de rânduri cu un tipar de calitate inferioară şi este mai rară decât B42. Din această ediţie se cunosc numai opt exemplare şi acelea nu întregi”[24].

Având în vedere efectul extraordinar al acestei invenţii, se poate spune pe drept cuvânt că „nici o descoperire şi nici o inovaţie, într-adevăr, n-a avut mai multe consecinţe binefăcătoare pentru omenire ca descoperirea şi inovaţia meşterului tipograf din Mainz, Johannes Gutenberg, care acum 533 de ani închidea ochii sărac cum fusese toată viaţa lui, dar care a trecut în veşnicie cu gloria nemuritoare de a fi îmbogăţit omenirea cu cea mai scumpă comoară a ei, pe care a pus-o în mâna tuturor: Cartea”[25].

Tiparul în Ţările Române

Crescând cererea de carte şi în Ţările Române, evident că s-a apelat la mijloace care să o satisfacă.

Astfel, Radu cel Mare înfiinţează în Ţara Românească prima tipografie, avându-l ca meşter tipograf pe ieromonahul Macarie venit din Sudul Dunării. Toate lucrările ieşite de sub teascurile tiparniţei pe care a condus-o sunt lucrări de uz cultic: Liturghier (1508); Octoih (1510); Tetraevanghel (1512)[26].

În Transilvania, prima tipografie este înfiinţată în 1528 sau mai devreme de către Theobaldus Gryphius din Reutlingen. Acesta tipăreşte „Gramatica latină” a lui Thomas Gemmarius în 1521; un „Tratat despre ciumă” al lui Sebastian Pauschner în 1530 care nu se mai păstrează[27].

T. Gryphius l-a avut ca discipol pe Lukas Trapoldner, care şi-a deschis în Sibiu o tipografie proprie. În cadrul acesteia a funcţionat o secţie româno – slavă, cu caractere chirilice, sub conducerea lui Filip Moldoveanul, identificat de Nicolae Iorga, încă din 1931, cu acel Philippus Pictor (sau Maler), menţionat de peste 50 de ori în actele magistratului din Sibiu între anii 1521-1554[28].

Filip Moldoveanul tipăreşte în 1544 un „Catehism românesc”, în 1546 un „Tetraevanghel slavon” după cel din 1512 al lui Macarie; între 1551-1553 un „Tetraevanghel slavo-român”, care este prima tipăritură în limba română cunoscută până astăzi[29]. “Filip Moldoveanul este primul tipograf şi gravor de neam român care a pus bazele primei tipografii româneşti, care lucra paralel cu cea slavă de la Târgovişte, condusă de Dimitrie Liubavici”[30].

Având în vedere obiectul acestei lucrări, vom urmări tipărirea Evangheliei din aceste începuturi ale tiparului românesc până în 1765, neînsemnând aceasta că celelalte apariţii nu sunt importante, toate având un rol deosebit în dezvoltarea culturii române, în formarea unei limbi literare şi de cult în spirit românesc.

Astfel, în tiparniţa de la Braşov diaconul Coresi, unul dintre părinţii tiparului românesc, tipăreşte între 1560-1561 o primă carte românească, un Tetraevanghel; în 1562 tipăreşte la comanda judelui Hans Benkner un Tetraevanghel slavon; în 1567 „Tâlcul Evangheliilor” sau “Cazania întâi”, iar între 1580-1581 „Evanghelia cu învăţătură” sau „Cazania a doua”; în 1579 şi 1583 tipăreşte alte două Tetraevanghele[31].

În 1565 un diac Călin reeditează Tetraevanghelul slavon din 1562 în mod identic[32].

Un anume Lorinţ înfiinţează tipografia de la Alba-Iulia unde tipăreşte în 1579 un Tetraevanghel slavon[33].

În jurul anului 1640 este înfiinţată şi în Moldova o tipografie la Iaşi, prin grija domnitorului Vasile Lupu, a mitropolitului Varlaam şi cu ajutorul mitropolitului Petru Movilă al Kievului, mitropolit de neam român, din viţă domnească[34]. Episcopul Efrem de Rădăuţi tipăreşte în 1673 un Tetraevanghel.

Mitropolitul Simion Ştefan al Transilvaniei tipăreşte în 1648 la Alba-Iulia „Noul Testament sau împăcarea cu legea noao a lui Is. Hr. Domnul nostru”. Aceasta “cuprinde zeci de pagini care pot fi considerate ca primul “manual” de introducere şi de exegeză biblică în teologia românească” [35].

În 1682 mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei tipăreşte la Bucureşti o Evanghelie în româneşte, cu text diferit de cel din Noul Testament din 1648 şi din Biblia de la 1688[36].

Un moment important în istoria tiparului românesc este apariţia “Bibliei” de la 1688 cunoscută ca „Biblia de la Bucureşti” sau „Biblia lui Şerban Cantacuzino”. Această Biblie „este socotită şi expresia unităţii românilor de pretutindeni, căci Vechiul Testament a fost tradus – apoi revizuit – de către doi cărturari moldoveni, Noul Testament era opera cărturarilor transilvăneni (ediţia din Alba-Iulia, 1648), ultima revizuire aparţinând cărturarilor munteni. Supravegherea tiparului şi corectura au fost făcute de către un moldovean, iar cheltuielile de tipar au fost suportate de către Şerban Cantacuzino”[37].

Tot în tiparniţa de la Bucureşti apare în 1693 „Evanghelia greco-română, iar în 1703 „Noul Testament” prin iscusinţa ieromonahului Antim Ivireanul[38]. Tot el tipăreşte la Snagov în 1697 o Evanghelie.

În 1723 mitropolitul Daniil al Ungrovlahiei tipăreşte Evanghelia[39], iar mitropolitul Neofit Criteanul editează Evanghelia în trei rânduri: 1742, 1750,1753[40].

În fosta tipografie a lui Antim Ivireanul din Râmnic episcopul Damaschin tipăreşte o Evanghelie în 1746[41], retipărită de episcopul Clement.

Activitatea tipografică din tiparniţa mitropolitană din Iaşi s-a reluat în timpul mitropolitului Nichifor când apare, între altele, un Evangheliar în 1741[42], iar mitropolitul Gavriil Calimachi tipăreşte în 1762 o Evanghelie[43].

În Ţara Românească mitropolitul Grigorie II tipăreşte două ediţii ale Evangheliei în 1760 şi 1775[44].

În Transilvania, deşi tipografia Episcopiei Ortodoxe din Alba-Iulia a fost desfiinţată odată cu Uniaţia din 1698-1701 şi a fost înfiinţată o tipografie a Bisericii Unite la Blaj, totuşi, editarea cărţilor ortodoxe continuă şi aici, una dintre lucrările cele mai importante fiind Evanghelia din 1765, reeditată în 1776[45].

Contextul apariţiei Evangheliei de la Blaj – 1765

După „unirea” Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Roma în 1698-1701, viaţa Bisericii strămoşeşti devine tot mai grea, credincioşilor ortodocşi sau „schismatici”, cum erau numiţi de către uniţi, înterzicându-li-se orice legături cu Ţările Române de unde îşi aduceau, mai ales, hrana sufletească. Cu toate acestea, ierarhii de peste Carpaţi şi domnii nu au uitat de românii aflaţi în grele încercări pe plaiurile transilvane.

Astfel, învăţatul Constantin Stolnicul Cantacuzino dăruieşte un Triod Bisericii din Berevoiul Mic cu puţin timp înainte de “marea” unire, în 1697[46], iar imediat după unire, în 1701, dăruieşte un Penticostar Bisericii din Telechi-Recea[47], ambele sate din Ţara Făgăraşului.

Voievodul muntean Constantin Brâncoveanu dăruieşte mănăstirii Sâmbăta de Sus, ctitorie personală, în 1697, o Evanghelie care poartă însemnarea: „Iaste dat de pomană de bun stăpânul nostru Io Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod”[48]. Aceleiaşi mănăstiri îi dăruieşte în 1701 un Triod[49], iar Mitropoliei din Bălgrad (Alba-Iulia) un Minei în 1698[50]. Tot mănăstirea Sâmbăta de Sus primeşte de la domnul fanariot Constantin Mavrocordat un Octoih în 1742[51]. În prefaţa unui Chiriacodromion tipărit la Bălgrad în 1699 meşterul tipograf Mihail Iştvanovici[52] i se adresează mitropolitului Atanasie Anghel arătând în câteva cuvinte deosebit de semnificative ajutorul pe care Constantin Brâncoveanu îl acorda necontenit Bisericii Ortodoxe din Ardeal: “Însă ajutoriu nelipsind şi de la prea luminatul şi înălţatul biruitoriu a toatei Ungrovlahii, Io Constantin Brâncoveanul Basarab Voievod, care nu cu puţin s-au arătat (şi pururea se arată) luminătoriu credinţei pravoslavnice întărind-o cu dumnezăeştile cărţi, în tot chipul tipărindu-le, carele fiind patronaş adevărat al sfintei Mitropolii de aici din Ardeal şi tuturor celor ce năzuiesc supt a Măriei Sale milă, nice Sfinţii Tale nu ţi-au trecut cererea ce după pohta Sfinţii Tale şi a cinstitului săbor ne-ntâmplându-să  de această dată neamului nostru rumânesc aici în Ardeal meşter pentru lucrul tipografiei, Măria Sa s-au milostivit pentru dragostea sfintelor Biserici a mă trimite pre slujba Sfinţii Tale şi a sfântului săbor, ca ce ar fi de lipsă sfintelor biserici, prin putinţă să se îndestulească”[53].

După unirea cu Roma tipografia din Alba-Iulia îşi încetează activitatea. Conducătorii politici ai Ardealului ca şi capii Bisericii unite îşi dădeau seama de primejdia pe care o prezenta pentru unire importul de cărţi din Ţara Românească. De aceea, episcopul Ioan Patachi dă ordin să se adune toate „cărţuliile care au ieşit acum de curând în Ţara Românească din Râmnic, şi se cheamă învăţătura bisericească de cele şepte taine”[54]. La 23 noiembrie 1746, împărăteasa Maria Tereza dă un ordin sever ca să se împiedice cu orice preţ aducerea de cărţi din Ţara Românească[55]. Întrucât ordinul nu a dus la rezultatul dorit, împărăteasa dă un alt ordin la 6 iunie 1768 prin care opreşte în modul cel mai riguros aducerea cărţilor bisericeşti „din provinciile străine”[56]. Acest ordin a avut acelaşi rezultat ca cel precedent, în 1770 împărăteasa dând aprobarea unei tipografii din Viena să tipărească toate cărţile de care au nevoie românii neuniţi din Ardeal[57]. Multe dintre cărţile “curat ortodoxe” au fost distruse în timpul opresiunilor exercitate sub comanda generalului Bukow, începând din 1761.

În aceste condiţii îşi începe activitatea tipografia din Blaj, tipografie a Episcopiei Unite. De înfiinţarea ei s-a îngrijit episcopul unit Petru Pavel Aron, care a transpus în faptă gândul marelui său înaintaş Inochentie Micu. Tipografia a luat fiinţă în 1747 din vechile teascuri ale tipografiei mitropolitane din Alba-Iulia[58]. Primul tipograf care a lucrat la Blaj a fost Dimitrie Pandovici, care lucrase înainte la Râmnic şi la Bucureşti[59]. Obiectivul principal al tipografiei de la Blaj este Evanghelia din 1765. Cel care va conduce lucrările de proporţii ale primei Evanghelii blăjene este Ioan Râmniceanu,care devine starostele tiparniţei din 1765[60].

În vederea tipăririi Evangheliei, Blajul face pregătiri deosebite, căutând a-şi asigura înainte de toate o echipă de tipografi foarte puternică. În căutare de forţe potrivite, acţiunea de depistare se extinde până la Iaşi, de unde sunt aduşi la Blaj doi dintre vestiţii meşteri ai Moldovei, “Sandulŭ tipografulŭ de la Iaşi şi Sinulŭ Ieremia” (gravor), iar de la Râmnic, Ioan Râmniceanu va aduce cu sine un element nou, pe tânărul Petru Papavici - Râmniceanu, care se dedicase săpatului în lemn, făcând dovada unei îndemânări deosebite[61].

Evanghelia de la Blaj – 1765

Una dintre cele mai importante piese ieşite de sub teascurile tipografiei blăjene este Evanghelia din 1765 cu titlul complet Sfânta şi Dumnezeiasca lui Iisus Hristos Evanghelie.

Este o carte in folio (2°)[62], de patru foi şi 352 de pagini. Textul  este tipărit cu cerneală neagră, iar anumite titluri, explicaţii, cu cerneală roşie. Repartizarea în pagină a textului este pe două coloane a câte 39 de rânduri. Excepţie de la această grafică fac paginile care prezintă vieţile celor patru Sfinţi Evanghelişti, care sunt scrise pe o singură coloană. Coloanele paralele sunt despărţite prin linii simple de chenar. Fiecare pagină prezintă un chenar simplu, cu linie dublă, care marchează zona de hotar dintre albitura[63] şi oglinda paginii[64].

Literele iniţiale sunt tipărite cu cerneală roşie şi sunt frumos ornamentate. De altfel, întreaga lucrare abundă în compoziţii ornamentale. care fac din ea o adevărată operă tipografică.

Titlul este încadrat de o impresionantă poartă[65], care cuprinde în ea o adevărată teologie a Evangheliei.

În partea centrală, în zona superioară, este Iisus Hristos Arhiereu tronând şi binecuvântând. El este Cel care a adus oamenilor vestea cea bună (gr. τό ευαγγελίον = veste bună) a mântuirii, a redobândirii posibilităţii de a fi asemenea cu Dumnezeu după har, El a adus vestea cea bună a izbăvirii din robia morţii şi a intrării în împărăţia vieţii în mod obiectiv, El a adus vestea cea bună a împăcării omului cu Dumnezeu, a distrugerii „peretelui celui din mijloc al despărțiturii (Efeseni, II,14)”.

În aceeaşi poziţie, dar în registrul inferior, este imaginea episodului biblic al Bunei Vestiri, ca început al mântuirii, ca început al propovăduirii Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, ca expresie a supremei iubiri a lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa (Ioan III, 16), pe care nu o vrea pierdută, ci pe Calea Adevărului să ajungă la Viaţă (Ioan XIV, 6).

În cele patru colţuri ale compoziţiei sunt simbolurile celor patru Sfinţi Evanghelişti. Acestea îi reprezintă fie pe cei patru Evanghelişti care în lucrările lor expun viaţa, activitatea şi învăţătura Cuvântului Întrupat, fie sunt diferite simboluri ale Fiului lui Dumnezeu, care S-a făcut Om pentru ca omul să se îndumnezeiască (Sf. Atanasie, Sf. Grigorie de Nyssa).

Astfel, leul îl arată pe Hristos împărat, tronând deasupra tuturor, guvernând lumea pe care a venit să o facă Împărăţie a Sa; viţelul ni-l prezintă ca mare Arheiereu care „S-a jertfit pe Sine ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte pe cruce” (Filipeni II, 6 – 11), căci, “chinuit a fost, dar s-a supus şi nu și-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura Sa” (Isaia LIII, 7); omul reprezintă firea umană a Logosului care S-a Întrupat la plinirea vremii (Galateni IV, 4) pentru ca toţi cei ce cred să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică, şi încă viaţă din belşug (Ioan V, 24), iar vulturul arată înălţimea învăţăturii dumnezeieşti, învăţătură desăvârşită, învăţătura iubirii[66], a iubirii de cele înalte, a înălţării “din slavă în slavă până la starea bărbatului desăvârşit, până la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni IV, 13).

În părţile laterale ale compoziţiei, unind pe verticală cele patru colţuri, sunt reprezentaţi Sfinţii Apostoli Petru (stânga) şi Pavel (dreapta). Prezenţa lor aici îşi găseşte justificarea în faptul că mergând, au învăţat „toate neamurile botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei XXVIII, 19), după porunca Mântuitorului care le-a spus: „mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptură” (Marcu XVI, 15).

Sub titlu este menţionată ediţia, conducerea politică şi bisericească, precum şi tiparniţa şi anul apariţiei după cum urmează:

Sfânta şi dumnezeiasca lui IS HS Evanghelie

Acum întâiu Tipărită, supt stăpânirea Prea înălţatei Împărăteasei Râmleanilor Prinţeasei Ardealului. Iproci: Mariei Theresii. Cu blagoslovenia Prea Luminatului, şi prea osfinţitului, Kiriu Kir Athanasie Rădnic[67].

Vlădicăi Făgăraşului, iproci: În Sfânta Motropolie a Blajului. Anii de la XC: 1765.

Pe prima pagină de text a fiecărei Evanghelii este o compoziţie ornamentală cu Iisus Hristos binecuvântând, Maica Domnului în stânga şi Sfântul Ioan în dreapta. Aceasta este prezentă la paginile 1; 49; 118 şi 212.

Înainte de începutul fiecărei Evanghelii este aşezată imaginea frumos ornamentată a evanghelistului care a scris-o. Astfel, pe verso-ul ultimei file a primului fascicul[68] este Sf. Ev. Ioan, la pagina 48 Sf. Ev. Matei, la pagina117 Sf. Ev. Luca, iar la pagina 211 Sf. Ev. Marcu. La Sf. Ev. Ioan şi Matei ca şi în medalionul vulturului de pe fila de titlu apare, în partea centrală inferioară, numele tipografului: Sandulŭ tipografŭ. Celelalte gravuri ale lucrării nu sunt semnate, dar nu par a fi săpate de către acelaşi meşter[69]. Toate sunt executate cu o deosebită măiestrie, în stil realist, efectele de umbră şi lumină fiind realizate prin haşură.

La pagina 278 în partea superioară este o compoziţie ornamentală florală având în centru imaginea Sf. Simeon Stâlpnicul, realizată la fel de elegant ca şi celelalte xilogravuri.

La începutul fiecărei luni din Minologhiu sau Sinaxar, deasupra titlului este câte o bandă ornamentală florală având în centru un medalion cu Crucea şi inscripţiile Iis, Hs, Ni, Ka la paginile: 290; 294; 301; 313; 325; 331; 334; 339; 344; 347 şi 356.

Evanghelia este scrisă în limba română, dar cum alfabetul oficial era cel chirilic şi aici sunt folosite aceleaşi caractere.

Din punct de vedere structural cartea are patru părţi.

În prima parte sunt Evangheliile care se citesc în toate duminicile de peste an, începând cu Evanghelia din noaptea Învierii, prima zi a Penticostarului. Textele celor patru Evanghelii sunt precedate de viaţa autorului şi portretul xilogravat al acestuia.

De la pagina 278 începe partea a doua, Minologhiul sau Sinaxarul, în care sunt trecute pericopele evanghelice la zilele mai importante de peste an.

De la pagina 353 începe un capitol cu pericope evanghelice la sfinţii care n-au Evanghelie de rând în Sinaxar.

De la pagina 356 începe ultimul capitol, unde sunt Evangheliile la toată trebuinţa (Sf. Maslu, Cununie, Sfeştanie).

La sfârşitul cărţii, pe ultima pagină tipărită, este un text, care în formule asemănătoare încheie majoritatea lucrărilor tipărite în vechile noastre tiparniţe:

„Slavă, cinste şi închinăciune, Unuia Dumnezeu cel slăvit în Sfânta Troiţă, carele au ajutat după început de an ajuns şi sfârşitul.

Iară cei ce vă veţi întâmpla a ceti bucuraţivă în Domnul, şi vă rugaţi pentru noi, şi ce greşală veţi afla îndreptaţi cu Duhul blândeaţelor nepuindune în ponos. Că nu iaste lucrare de Înger, ci iaste lucrare de mână de ţărână, Că precum iaste cu neputinţă a nu gusta cineva din moarte, întru acelaşi chip şi Tipograful a scăpa fără de greşală.

Tipăritusau în anul dela mântuirea lumii, 1765.

De noi cei mai jos numiţi Tipografi: Sandul Tipograful dela Iaşi, sin Ieremiia Tipograf, I Petru Râmniceanul Papa Vici cu Ioan Râmniceanul”.

Importanţa Evangheliei de la Blaj – 1765

Importanţa deosebită a acestei tipărituri de secol XVIII se extinde în mai multe direcţii.

În primul rând, este de netăgăduit importanţa religioasă. Evanghelia este cartea indispensabilă cultului; din ea Hristos vorbeşte permanent oamenilor ori de câte ori se adună din dorinţa de a intra în comuniune personală cu El, aducându-i jertfă de laudă, de mulţumire sau cerând „cele bune şi de folos sufletului şi trupului”.

O importanţă deosebită are şi din punct de vedere cultural, fiind un monument al limbii române. Fiind una dintre lucrările de referinţă ieşite de sub teascurile seminarialei blăjene, cei care au cules textul au avut grijă să-i dea o expresie elevată, transpunându-l într-o limbă stilată, rafinată, fără însă a altera cu nimic mesajul ei.

Dacă ţinem cont de condiţiile de realizare tehnică, de aspectul deosebit de plăcut al acestei Evanghelii, nu putem să n-o considerăm şi un monument pentru istoria tiparului românesc, dovedindu-se a fi un punct de reper în drumul progresului artei tipografice.

Contribuind din plin la răspândirea credinţei şi păstrării credincioşilor ortodocşi din Ardealul zdruncinat de efectele Uniaţiei din 1698-1701 în sânul Bisericii Ortodoxe, Evanghelia de la Blaj din 1765, deşi a ieşit sub teascurile unei tipografii a Bisericii Unite, totuşi nefiind alterată de anumite elemente catolicizante, a avut un rol deosebit în menţinerea unităţii românilor ardeleni, în transmiterea adevărurilor de credinţă nealterate, s-a dovedit a fi o replică adresată celor care au forţat unirea cu Roma, arătându-le că adevărata unire nu era realizată, că românii din Ardeal erau fideli Ortodoxiei pe care au slujit-o cu credinţă.

Evanghelia de la Blaj din 1765 rămâne un monument de cultură naţională, un factor unificator, menit a-i păstra pe români lângă altarul credinţei străbune, o dovadă a permanenţei ortodoxiei pe meleagurile transilvane.

O repunere în valoare a unor opere asemănătoare acestei Evanghelii credem că este deosebit de utilă pentru spiritualitatea poporului român, mai ales acum când tehnologia informatizată ocupă un loc din ce în ce mai important în societate.

De asemenea, din cele de mai sus vedem importanța deosebită a textelor biblice pentru istoria și cultura universală, acestea fiind piese de căpătâi care marchează etape importante în dezvoltarea civilizației de-a lungul mileniilor. Existența lor în toate aceste etape subliniază nu doar rolul fundamental pentru viața religioasă a popoarelor, ci și acela de far călăuzitor pentru societate, de punct de plecare în elaborarea legilor care guvernează bunul mers al societății în ansamblul ei.

Având în vedere aceste aspecte, înțelegem mai bine necesitatea unei zile consacrată textului biblic, readucerii lui în prim-planul vieții private și sociale, importanța lecturilor biblice sub atenta coordonare a Sfinților Părinți, care ni le-au explicat sub inspirația Duhului Sfânt, precum și a celor care s-au pregătit în mod special pentru acest lucru. Textul Sfintei Scripturi este izvorul nesecat care ne călăuzește către Dumnezeu. Dar, dacă nu știi să înoți, există riscul să te îneci. De aceea, lecturile biblice este necesar să fie făcute cu responsabilitate, modestie și conștiința faptului că ele conțin răspunsurile la problemele noastre existențiale. Actualitatea lor este una eternă, Autorul fiind eternitatea însăși.

N.B.: La realizarea acestei prezentări am folosit unul dintre exemplarele Evangheliei de la Blaj - 1765, aflat în custodia Bibliotecii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Pentru a sublinia valoarea deosebită a acestor tipărituri atât pentru spiritualitatea, cât și pentru cultura națională, atașăm xilogravurile principale (poarta și cei patru evangheliști), realizate de către Sandu Tipograful și, probabil, un ucenic xilogravor, care a reușit să realizeze cele două portrete (Sf. Ev. Marcu și Sf. Ev. Luca) în același stil cu al meșterului principal. Ele arată măiestria acestor meșteri xilogravori și tipografi, dar și importanța deosebită care a fost acordată realizării acestui proiect important imediat după Uniația de la 1698-1701. (Prof. Elena Rusu)