Înainte de a interzice ceva, puneți-vă întrebarea: este oare atât de necesară interdicția respectivă? Și veți vedea că foarte multe lucruri nu e deloc nevoie să le interziceți, ci trebuie să găsiți un compromis rațional sau chiar să fiți pur și simplu de acord, fără nici un fel de condiții, cu dorința copilului.

Să zicem că acesta nu vrea să prânzească, iar voi insistați, considerând că trebuie respectat programul. Acum puneți-vă în locul lui și gândiți-vă: voi întotdeauna mâncați după program sau mâncați când vi se face foame? Nu se întâmplă să vină vremea prânzului, iar voi să n-aveți poftă de mâncare? Și atunci ce faceți? Probabil că nu vă umpleți burta cu de-a sila. Deci, de vreme ce așa stau lucrurile, de ce să nu-i dați un drept analog și copilului? Nici el nu e un mecanism automat, ci un om viu, și organismul lui, la fel ca al vostru, nici pe departe nu funcționează întotdeauna după program.

Reducând numărul semnalelor de oprire de pe „șoseaua educației”, nu îl veți irita inutil pe copil, și acestuia îi va veni mai ușor să vă îndeplinească cerințele. Să nu îl transformați într-un „șofer” care prinde numai „roșu” și este nevoit să se oprească la fiecare semafor. Într-o asemenea situație, până și un adult va începe, mai devreme sau mai târziu, să se încrânceneze și, privind în stânga și în dreapta ca să vadă dacă nu-l pândește vreun polițist, va trece câteodată pe „roșu”. Copilul are nervii mai slabi, iar voi, oricât de fioros v-ați uita la el, a polițist tot nu semănați...

(Tatiana L. Șișova, Când copilul nu ascultă, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2015, pp. 101-102)