Există mai multe căi către mântuire?

Reflecții

Există mai multe căi către mântuire?

Oferă prilejuri nenumărate oamenilor celor mai diverși, așa cum un pescar dibace nu pune aceeași nadă pentru crap, biban, știucă și păstrăv. Iar „nada” cu care ne prinde e înțelept plăsmuită din alți semeni de-ai noștri. Îi întâlnim la tot pasul, ca doar ajutând pe unul, măcar de silă, dacă nu din dragoste, să ne mântuim. 

În vremea aceea aduceau la Iisus pruncii, ca să Se atingă de ei. Iar ucenicii, văzând, îi certau. Dar Iisus i-a chemat la Sine, zicând: Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceștia. Adevărat grăiesc vouă: Cine nu va primi Împărăția lui Dumnezeu ca un prunc, nu va intra în ea. Zis-au cei ce ascultau: Și cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu. Iar Petru a zis: Iată, noi, lăsând toate ale noastre, am urmat Ție. Și El le-a zis: Adevărat grăiesc vouă: Nu este niciunul care a lăsat casă, sau femeie, sau frați, sau părinți sau copii, pentru Împărăția lui Dumnezeu, și să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viață veșnică. (Luca 18, 15-17, 26-30)

Întregul capitol 18 din Evanghelia după Luca prezintă diferite căi către obținerea mântuirii. Dacă un judecător nedrept, la insistențele unei femei cicălitoare, decide mai mult din silă decât din datorie să-i facă dreptate, cu atât mai mult Dumnezeu se milostivește și ne salvează din necazuri, numai să insistăm în rugăciune (Luca 18, 1-8). Mai departe, un vameș se mântuiește nu pentru că ar săvârși faptele legii, ci pentru că se pocăiește de relele ce făcuse (Luca 18, 9-14). Copiii și cei ca ei se mântuiesc din pricina curăției lor sufletești (Luca 18, 15-17). Dimpotrivă, deși împlinesc faptele Legii, fariseul din templu, precum și un tânăr bogat, dreptcredincios, nu sunt făcuți părtași fericirii veșnice. Nu că ar fi automat condamnați, dar sunt dați drept contraexemple. Dumnezeu lucrează cu contraste care alungă obișnuința dătătoare de siguranță, bunăcuviința călduță și cuvioșia de fațadă. Sau s-ar putea spune că pur și simplu nu e prietenul conformismului.

Pericopa acestei zile surprinde un moment în care Domnul se afla în drum cu ucenicii din Galileea către Iudeea și îi învăța despre mântuire, despre zilele cele din urmă, judecată și pedeapsă. Între atâtea probleme importante, în mijlocul unor discuții despre viață și moarte - nu despre viața și moartea de aici, ci despre cele veșnice - la un moment dat s-a trezit cineva să „întrerupă” această dezbatere de adulți și să aducă niște copii spre binecuvântare. „Câtă lipsă de tact”, s-ar putea crede că au zis ucenicii iritați. Tocmai în acest moment tensionant se strică toată rânduiala lucrurilor cu asemenea lucruri. Și, totuși, Hristos reacționează altfel. Spune: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți”. De aici se înțelege că nu Se simte nicidecum deranjat de apariția cu siguranță gălăgioasă și lipsită de rigiditatea gesturilor pe care le au oamenii educați. Ba din contră, că tot era în subiect, Domnul afirmă că „Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceștia”. Împărăția lui Dumnezeu, spune mai departe, „se primește”. Nu se câștigă, nu se capătă, ci e un dar. Iar acest dar se obține într-un anume fel: așa cum o fac copiii. 

Oamenii se bucură, în general, de cadouri. Sau chiar dacă nu se bucură, măcar se arată a fi bucuroși pentru a onora pe cel care a dăruit. Mulțumesc cuviincios, chiar dacă poate cadoul nu se ridică la înălțimea așteptărilor, e inutil ori nepotrivit. Copiii reacționează fără ocolișuri atunci când primesc ceva. Atunci când le place cadoul, se bucură, iar când li se pare inutil, arată foarte vizibil lucrul acesta. Mai mult, dacă sunt surprinși de un cadou venit deodată, uită de tot ceea ce făceau până atunci și interesul li se focalizează exclusiv pe darul primit. Nu știu de conveniențe, nu păstrează aparențele, rar se gândesc că atitudinea lor ar putea să lezeze pe cineva. Le este aproape imposibil să lase despachetatul pentru mai târziu. Se pare că dintre aceste două atitudini, lui Dumnezeu Îi place modul în care reacționează cei mici: fără ocolișuri, fără mască. Aceasta înseamnă că trebuie ca eu să primesc Împărăția Cerurilor întocmai ca un prunc. Numai așa intru în ea. Ceea ce înseamnă că de fapt toți o primesc, dar nu toți intră în ea, ci numai cei care se bucură de ea de-adevăratelea. Deci mântuirea e oferită tuturor, dar nu toți o acceptă fiindcă ea se obține prin inimă deschisă și nu prin complicarea inutilă a existenței. Și, totuși, majoritatea oamenilor ratează sau e pe cale să rateze acest țel. Și fiindcă mai toți suntem alambicați, cu tabieturi proprii, ucenicii întreabă nu degeaba: „Și cine poate să se mântuiască”. După puterea omului, cam nimeni, răspunde Domnul. „Dar ce e cu neputință la oameni e cu putință la Dumnezeu”. Speranța cea din urmă, atât pentru cel drept, cât și pentru cel păcătos, e mila lui Dumnezeu.

Un ultim exemplu despre cum se obține mântuirea încheie Evanghelia acestei zile. Ucenicii, care se considerau privilegiați fiindcă au sacrificat totul pentru Domnul, nici nu întreabă, ci doar insinuează că vor un verdict pentru ei înșiși: „Iată, noi, lăsând toate ale noastre, am urmat Ţie”. Și Domnul, în mila Lui, nu îi lasă fără răspuns. Le spune că cei care au lăsat totul pentru Împărăție vor primi cu mult mai mult aici, iar în veacul ce va să vină, viața veșnică. Ce fericire poate să aibă pe pământ cel care a părăsit toate, inclusiv familie? Domnul nu explică în ce constă această fericire. Monahii ar afirma, poate, că e vorba despre lipsa de griji. Sau ar numi-o isihie, liniște, pace interioară, timp pentru tine însuți, pentru unirea ta cu Dumnezeu. Fericirea celor care renunță nu e plasată strict în lumea de dincolo, ci și aici. Fericirea începe de aici, din momentul în care ajungi să fii cu Dumnezeu, cu adevărat. Din contră, multele griji aduc tulburare, iar omul nu se mai focalizează pe relația sa cu Dumezeu. Nu poate fi asemenea pruncului care se focalizează pe cadoul tocmai primit. 

Nădejdea este însă la Domnul, Cel care ne vânează pentru mântuire. Nu are numai o rețetă, din câte putem citi în capitolul 18 de la Luca. Oferă prilejuri nenumărate oamenilor celor mai diverși, așa cum un pescar dibace nu pune aceeași nadă pentru crap, biban, știucă și păstrăv. Iar „nada” cu care ne prinde e înțelept plăsmuită din alți semeni de-ai noștri. Îi întâlnim la tot pasul, ca doar ajutând pe unul, măcar de silă, dacă nu din dragoste, să ne mântuim.