Auzim adesea în jurul nostru exprimarea unei preferințe cu privire la persoana unui preot, cuprinsă în formula „este un preot cu mult har” sau despre alți slujitori că nu au har, făcându-se diferențe când vine vorba de efectul pe care rugăciunea acestora o are asupra credincioșilor, în cadrul slujbelor săvârșite.

Orice persoană sfințită, adică intrată în cler prin Taina Hirotoniei, este purtătoare de har sau are har. Punerea mâinilor episcopului, cu formula de sfințire sau cu rugăciunea de consacrare și cu invocarea Duhului Sfânt, îl face pe slujitorul bisericesc purtător de har. De aceea, a spune că un slujitor al Bisericii este cu har și altul fără har este o afirmație greșită. Harul nu se dă diferit decât de la o treaptă la alta (diacon, preot, episcop), dar la slujitorii de aceeași treaptă el este absolut egal.

Oricât de tânăr sau de bătrân ar fi preotul sau slujitorul în general, oricât de instruit sau mai puțin școlit ar fi, preotul are același har, el putând săvârși toate lucrările sfințitoare îngăduite treptei lui ierarhice. Vrednicia sau nevrednicia unui slujitor bisericesc, ca urmare a vieții morale sau păcătoase pe care și-o asumă, nu adaugă și nici nu micșorează puterea harului. Efectul lucrărilor sfințitoare nu depinde de vrednicia sau de nevrednicia slujitorului, care este doar mijlocitor, ci de Dumnezeu și de credinciosul care se roagă. Prin aceasta nu se exclude lucrarea preotului, fiindcă fără mijlocirea sa, slujba de invocare a harului într-o anumită lucrare nu s-ar putea face, dar nici nu se condiționează efectul slujbei, stării morale a săvârșitorului. La Sfânta Liturghie preotul se roagă lui Dumnezeu, „să nu oprești, pentru păcatele mele, harul Duhului Sfânt ca să vină peste aceste daruri”.

Preoții „cu har” de care se vorbește sunt mai degrabă considerați aceia care au tact pastoral mai accentuat, care au mai multă răbdare cu credincioșii, le ascultă necazurile, îi sfătuiesc, le citesc rugăciuni și dezlegări pentru orice trebuință și răspund mereu la solicitările acestora. Preotul considerat mai „cu har” este cel care știe să-i apropie pe credincioși de el, cu condiția ca mijloacele și căile de atracție să fie cinstite și sincere.

Nu înseamnă însă că dacă un preot are mai puține calități decât cele enumerate, acesta este „fără har” sau cu mai puțină putere de a săvârși lucrările sfinte. Harul o dată primit nu se împuținează și nici nu crește, după cum nici nu se pierde. Preotul poate pierde harul doar când cade în erezie sau în necredință, păcate împotriva Duhului Sfânt, prin care nu mai mărturisește adevărata credință. În celelalte cazuri de caterisire, pentru delictele prevăzute de canoane și de regulamentele de disciplină a clerului, preotul nu pierde harul, ci acesta devine nelucrător.

Prin urmare, dacă un preot nu pierde harul în situația de caterisire, cu atât mai mult el nu poate fi „fără har” în condițiile unei funcționări normale. De aceea, este bine ca expresiile de preot „cu har” sau „fără har” să nu fie folosite pentru a se eticheta preoții după ele. Toți preoții sunt numai „cu har”, căci toți îl primesc integral de la Hristos prin mâna arhiereului și au același efect asupra săvârșirii slujbelor bisericești.

(Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, volumul 1, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996, pp. 231-235)