Familia creştină – Biserica de acasă

Familia creştină este chemată să-şi împlinească vocaţia de „Biserică de acasă”, prin vestirea şi slujirea Evangheliei vieţii.

Spiritualitatea ortodoxă dezvoltă o înaltă şi frumoasă învăţătură referitoare la vocaţia comunitară a omului. Ea învaţă că familia are o instituire divină şi se bazează pe alteritatea fiinţei umane, creată în cele două sexe: bărbat şi femeie. Familia creştină constituie leagănul iubirii, „Biserica de acasă” (Romani 16, 5), „Biserica în miniatură, loc al împlinirii şi realizării mutuale, trupeşti şi sufleteşti, şcoală a virtuţilor creştine, laborator al mântuirii şi desăvârşirii, un adevărat altar de jertfă”.[1]

Aşadar, familia creştină este chemată să-şi împlinească vocaţia de „Biserică de acasă”, prin vestirea şi slujirea Evangheliei vieţii.  Referindu-se la importanţa familiei creştine, ca fiind baza comunităţii ecleziale, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre legătura tainică dintre familie şi viaţa Bisericii: „Taina aceasta – a unirii dintre bărbat şi femeie – mare este, iar eu zic în Hristos şi Biserică” (Efeseni 5, 32).  Din familia creştină credincioasă, spunea Preafericitul Daniel, „copilul învaţă să caute familia spirituală sfinţitoare, adică Biserica, ai cărei membri sunt numiţi fii şi fiice, fraţi şi surori, părinţi şi maici duhovniceşti în Hristos”.[2]

Sfinţii Apostoli, care aveau o înţelegere dumnezeiască asupra misiunii Bisericii în lume, nu i-au considerat pe cei botezaţi Biserică ascultătoare, ci i-au angajat în lucrarea misionară „ca pe unii ce sunt în aceeaşi casă a lui Dumnezeu, împreună cu clerul” (I Corinteni 3, 16-17). Au voit ca şi prin credincioşi să se facă văzută în lume lucrarea nevăzută a lui Dumnezeu. I-au îndemnat să stea tari în credinţă şi în libertatea la care i-a chemat Dumnezeu (Galateni 5, 1), să apere credinţa şi Biserica de lupii îmbrăcaţi în piei de oaie (II Corinteni 11, 13), să se cerceteze dacă sunt în dreapta credinţă (II Corinteni 13, 5). Sfinții Apostoli i-au îndemnat să fie împreună lucrători cu clerul, să păstreze şi să vestească credinţa, să păstreze disciplina şi buna rânduială a vieţii morale. Sfântul Apostol Petru îi numeşte pe creştini „neam ales şi preoţie sfântă” (II Petru 2, 5-9) şi în relaţia cu cei nebotezaţi chiar sunt preoţi, de vreme ce pot săvârşi Botezul, în caz de necesitate, părinţii sunt numiţi „păstorii Bisericii din casa lor” (Romani 16, 5).

Biserica din casă a existat de-a lungul istoriei creştinismului. Ar fi binevenit şi chiar foarte util dacă s-ar găsi o persoană care să scrie o istorie a bisericilor din casă, îndeosebi, dacă de această problemă s-ar preocupa o femeie, pentru că femeia simte cel mai bine duhul unei familii. Prin această carte, multe mame şi tinere, dar şi bărbaţi şi adolescenţi, ar găsi răspunsuri la problemele care îi frământă.

(Pr. Dumitrache Ciprian)

[1] Pr. Prof. Dr. Ioan C. Teşu, Familia contemporană între ideal şi criză, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, p. 50.

[2] PF Daniel, „Familia – binecuvântare primordială pentru umanitate eternă”, în vol. Familia creştină, o binecuvântare pentru Biserică şi societate, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 5.

Ultimele din categorie