În relaţiile dintre ginere/noră şi soacră, o mare piedică este prejudecata, părerea preconcepută despre aceasta din urmă – aici o mare înrâurire o poate avea masa stereotipurilor, anecdotelor, istoriilor auzite. Această prejudecată trebuie depăşită.

Căsătorindu-ne, ne legăm viaţa de un om care are părinţi, rude, venim într-o casă cu anumite reguli, tradiţii, pe care nu le putem desfiinţa după bunul nostru plac, şi trebuie să ne încadrăm în poziţia noastră de soţ/soţie, căci pentru noi respectivii sunt socru şi soacră, dar pentru celălalt sunt tată şi mamă, care şi-au dăruit întreaga viaţă copilului lor, care l-au crescut în aşa fel încât a ajuns omul pe care l-am îndrăgit.

Ei vor rămâne întotdeauna pentru soţul nostru, respectiv soţia noastră, tată şi mamă, copiii îşi vor iubi întotdeauna părinţii, şi oamenii noştri dragi nu vor rupe aceste legături nici măcar de dragul nostru. Fireşte, pentru că și lor Dumnezeu le-a poruncit să-şi iubească părinţii, şi nu pot să renunţe la ei, să se rupă de ei total.

Şi părinţii pot fi înţeleşi. Cei care au copii cunosc foarte bine sentimentul pe care-l ai când îţi dai pentru prima dată copilul într-un mediu necunoscut, la grădiniţă sau la şcoală. Bineînţeles, orice mamă şi orice tată se îngrijorează pentru el: ce face şi cum se simte acolo odrasla, poate o necăjeşte cineva...

Fireşte că îşi vor face griji chiar şi pentru copiii maturi, nefiind siguri că i-au dat pe mâini de nădejde. Sarcina noastră este să-i liniştim, să le câştigăm încrederea. S-a observat că relaţiile proaste cu soacrele există, în general, în familiile în care între tinerii soţi nu este pace şi înţelegere reciprocă. Părinţii văd sau simt asta, şi îşi fac griji pentru copiii lor.

Pentru părinţi, copiii sunt mici până la bătrâneţe, chiar dacă au nepoţi ei înşişi. Aceasta este realitatea obiectivă şi n-ai ce-i face. Generaţiei mai în vârstă îi place să povăţuiască tineretul tocmai din această cauză: ea nu prea înţelege că în faţa sa nu mai sunt băieţei şi fetiţe, ci oameni adulţi, formaţi, cu propria experienţă de viaţă. Totuşi, „bătrânii” nu trebuie judecaţi cu asprime: de regulă, părinţii ne vor doar binele, şi pe deasupra un om inteligent îşi dă seama că sfera lui de cunoştinţe e foarte limitată şi că întotdeauna are ce învăţa de la alţii.

(Pr. Pavel Gumerov, El şi ea: în căutarea armoniei conjugale, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu Vlas, Editura Sophia, București, 2014, pp. 258-260)