Moment de răscruce pentru micii credincioși

Cu trecerea timpului, copiilor din familiile religioase li se urăşte cu ceea ce li se propune de către părinţi. Părinţii şi preotul trebuie să fie pregătiţi pentru o astfel de schimbare.

Probleme şi mai serioase apar şi în situaţia în care când copiii sunt din familii credincioase. Cu problemele de acest gen nu poţi prea uşor să o scoţi la capăt. Poate că aceasta este cea mai grea şi mai actuală problemă a noastră, a preoţilor. Cu trecerea timpului, copiilor din familiile religioase li se urăşte cu ceea ce li se propune de către părinţi. Părinţii şi preotul trebuie să fie pregătiţi pentru o astfel de schimbare. Chemaţi către cele bisericești ca și către ceva obişnuit, ei observă la cei vârstnici multe alte lucruri.

Copiii încep, deşi nu pe deplin conştienţi, să întoarcă spatele acestora. La asemenea copii începe să se manifeste un fel de autonomie. Ei vor ceva nou pentru sine, vor să-şi însuşească un mod de viaţă neconstrâns, iar tot ceea ce spune mama, bunica ori tatăl li se pare neinteresant, chiar plicticos.

Asemenea copii foarte uşor află nedesăvârşiri la oamenii Bisericii, care încep să li se pară făţarnici, un fel de moralişti plicticoşi. În viaţa bisericească ei nu văd nimic îndestul de luminos. Un asemenea vector, o asemenea direcţie în afara Bisericii, îi face de fapt incapabili de primirea harului cel dumnezeiesc. Participând la Taine, chiar şi la împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, aceştia le privesc cu indiferenţă; sunt lipsiţi de orice simţire sfântă, arătându-se, oricât de straniu ar părea aceasta, incapabili, încă de la vârsta copilăriei, să trăiască Sfânta împărtăşanie ca pe o unire cu Dumnezeu, ca pe o întâlnire cu Cel Preaînalt.

Pentru aceştia împărtăşania se preface într-una din obişnuitele stări din duminici şi sărbători. Biserica pentru ei este un fel de club de interese, în care poţi să te întâlneşti si să vorbeşti cu ceilalţi. În Biserică se poate vorbi despre ceva interesant; apoi, aşteptând cu nerăbdare sfârşitul slujbei, poţi alerga, în ascuns de părinţi, prin împrejurimi. 

Uneori este chiar mai rău: copiilor le place să se ţină de şotii în biserică, să radă de oamenii care vin la biserică şi chiar de preoţi. Dacă se pricep să facă ceva − de pildă, iau parte la corul bisericesc −, ei vor discuta cu mare satisfacţie cum se cântă în acea zi şi vor arăta o batjocură fără seamăn faţă de unul ori de altul din corul de cântăreţi, față de cum cântă cineva, de cum înţelege acela lucrurile şi de multe altele. Se simt mici profesionişti, capabili să-şi dea cu părerea despre toate. Întru asemenea glume pot să petreacă toată slujba.

Ei pot să-şi piardă astfel întru totul simţământul de sfinţenie faţă de Taina Euharistiei. Ceea ce nu-i poate opri să se apropie de Potir, să fie primii şi, dacă ar putea, să o ia chiar şi înaintea celor mai mici, să se împărtăşească destul de cuviincios şi tot așa de cuviincios să plece, ca după nici trei minute, liberi de acum, uitând totul, să se dedea la cele care îi interesează cu adevărat. Dar... momentul împărtăşirii cu Sfintele Taine ale lui Hristos?... Pentru ei, toate acestea sunt un obicei puţin interesant.

Este uşor ca un copil să fie instruit să se comporte ca un ortodox: să meargă la slujbă, să se preocupe de împărtăşire, să stea la locul său. Desigur, este foarte frumos să respecţi toate acestea, este plăcut să vezi copii educaţi. Însă aceasta nu înseamnă deloc că duc o viaţă duhovnicească, că se roagă cu adevărat lui Dumnezeu sau că ei caută părtăşia cu El. Nu înseamnă deloc că acei copii năzuiesc către o reală unire cu dumnezeiescul har.

(Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 36-38)

De la același autor

Ultimele din categorie