Anturajele îl influențează mult pe copil. Atunci când eram mic aveam sădită în firea mea dragostea. Când împreună cu frații mei plecam undeva cu catârii, căutam să-i pun călare, iar pe cel mai mic îl luam în spate. Odată, când un frate de-al meu a omorât o păsărică, m-am mâhnit foarte mult şi l-am certat. Am luat apoi păsărica şi am îngropat-o plângând. În acea vreme mă împrietenisem cu copii de vârsta mea. Mergeam în pădure, ne rugam, citeam Vieţile Sfinţilor şi posteam. De la un timp însă mamele lor au început să nu-i mai lase să vină cu mine. „Nu faceţi prietenie cu acesta, le spuneau, că o să vă chinuiască!”. Şi astfel, m-au lăsat singur. Apoi au început să-şi bată joc de mine, să mă poreclească „călugărul” şi să-mi facă viața un chin.

Ajunsesem la un moment dat să nu mai pot suferi bătaia de joc. Atunci am spus şi eu: „Voi merge să mă joc cu copiii mai mari”. Am început aşadar să mă împrietenesc cu acei copii. Am găsit nişte gumă şi mi-am făcut o praştie. Mai întâi trăgeam cu praştia la o ţintă. Apoi am luat alice şi am devenit cel mai bun țintaş. Odată am tras într-o păsărică, dar văzând-o moartă mi-am revenit. Am aruncat şi praştia şi alicele. „Tu plângeai atunci când fratele tău a omorât o păsărică, mi-am spus, şi l-ai certat, dar tu unde ai ajuns? Acum omori păsări, dar încet-încet vei ajunge să ucizi şi animale”. Şi într-adevăr, dacă aş fi continuat astfel, aş fi ajuns să vânez animale şi după aceea chiar le-aş fi jupuit.

De la o astfel de sensibilitate sufletească la ce fel de răutate poate ajunge cineva, dacă nu ia aminte şi este atras în anturaje rele, în timp ce prieteniile bune ajută mult. Dumnezeu i-a umplut pe oameni cu diferite harisme. Iar omul aşa cum vede strâmbătura celorlalţi, tot astfel poate vedea şi virtutea lor şi să-i imite.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 110-111)