Copilul cu sindrom Down, o lecţie de credinţă, nădejde şi dragoste

Un copil cu dizabilităţi, de orice natură, este privit ca o mare povară, nu doar de cei din jur, ci de multe ori şi de părinţi. De aici apare şi reacţia automată a medicilor şi a celorlalţi implicaţi, în cazul unui diagnostic prenatal nefavorabil, de a prefera avortul terapeutic. Părinţii copiilor cu dizabilităţi sunt rareori încurajaţi şi mai degrabă lăsaţi să poarte singuri povara. Însă întotdeauna, dacă ştim unde să privim, găsim în jurul nostru exemple de familii unite, iubitoare, care luptă pentru ceea ce au.

Familia tradiţională este foarte importantă, cum sunt şi valorile creştine. Nu pentru că aşa spune Biserica, ci pentru că se vede în societate. Fugim cât putem de limite şi responsabilităţi şi vrem libertate, însă ne dăm seama că e un adevărat paradox: cu cât avem mai multe posibilităţi de a alege, cu atât mai puţine avem de câştigat. Părinţii copiilor cu dizabilităţi ştiu cel mai bine, când sunt puşi în faţa alegerii: copilul sau avortul, iubire sau respingere.

Copiii au nevoi similare, de la afecţiune până la socializare. Ei ne arată că mai presus de trup este sufletul, care trebuie îngrijit corespunzător, iar un defect fizic sau de natură intelectuală nu împiedică înflorirea sufletului. Creşterea unui copil cu Sindrom Down este minunată şi uimitoare în acelaşi timp, pentru că asta se întâmplă, în general atunci când eşti părinte. O astfel de problemă te face să conştientizezi faptul că nu abilităţile copilului construiesc dragostea unei mame, ci abilitatea ei de acceptare şi dăruire.

Când sufletul e plin de iubire, egoismul nu mai are loc

A creşte un copil cu nevoi speciale este uneori mai greu, alteori mai puţin greu. Dar asta este valabil pentru orice copil şi, în momentul în care conştientizezi acest lucru, totul devine mai uşor. Copiii cu nevoi speciale nu sunt fiinţe care suferă de o anumită boală, ci sunt fiinţe speciale, care fac lucrurile diferit de ceilalţi. Şi cine poate să aducă argumente mai solide decât o mamă cu zece copii, fiecare special în felul lui. Daiana, al şaselea copil, s-a născut cu Sindrom Down, dar asta nu i-a făcut pe părinţi să o privească sau să o trateze altfel decât pe ceilalţi. De fapt, ei nici nu şi-au dat seama că ceva nu este în regulă cu fata până în momentul în care au fost nevoiţi să o integreze în colectivitate.

Zece copii şi doi oameni simpli, fără atât de invocatul acces la informaţii, cu credinţă în Dumnezeu, cu nădejde că tot ce se întâmplă are o justificare şi că ei trebuie doar să urmeze, cu conştiinţa curată, cursul lucrurilor. Este o familie care ne arată cât de simplu este să fii fericit, când nu te laşi influenţat de „libertatea” de alegere care domină într-un mod atât de greşit societatea modernă. Este o familie tradiţională, în care femeia şi-a îndeplinit cu mândrie şi cu dragoste rolul de mamă, o familie cu valori sănătoase, în care se simte prezenţa lui Dumnezeu. „Avem nouă fete şi un băiat, ultimul copil. E cel mai mic şi cel mai răsfăţat, fiind singurul băiat. Zicea lumea că am făcut copii până am avut băiat şi după aia m-am oprit. Atâţia au fost, atâţia am făcut. Deci nu pot să zic în privinţa asta că mi-am făcut planuri. Aşa a vrut Dumnezeu, aşa a fost”, ne-a explicat mama, încercând parcă să se justifice într-un fel.

Faptul că Daiana are o deficienţă nu afectează în nici un fel evoluţia celoralalţi copii, ci dimpotrivă, îi face mai responsabili şi mai recunoscători. Ea are acum 15 ani şi, chiar dacă nu merge la şcoală, se descurcă şi poate să aibă singură grijă de ea. Însă are lumea ei, unde se retrage atunci când cei din jur o supără. Plânge ca orice copil, este un pic mai pretenţioasă şi are nevoie de mai multă atenţie, fiind totodată şi foarte afectuoasă cu restul familiei. „Ea a mers puţin mai greu, la 2 ani şi 4 luni. Avea ceva probleme de comunicare, dar nu ne-am dat seama de nimic. Să fi fost din cauză că au fost copiii unul după altul şi n-am avut timp să ne gândim la astfel de probleme... Deci nu a fost un copil bolnav, a fost la fel ca ceilalţi copii. Noi am aflat de problema ei abia la 7 ani, după ce am dat-o la şcoală. A mers un semestru în clasa I şi nu stătea cuminte deloc. Învăţătoarea ne-a spus să o ducem la un psiholog, iar de acolo la psihiatrie. Şi ne-au trimis să-i facem testul genetic, care a confirmat că are sindromul Down. Şi mi-au explicat atunci ce se întâmplă cu ea, să nu ne îngrijorăm”, ne-a explicat mama.

„Şi un pui de găină îl cunoaşte cloşca că e al ei”

Medicii le-au recomandat părinţilor un logoped care să ajute fata să treacă peste problemele de comunicare, însă nu şi-au permis o asemenea cheltuială. Şi din acest punct de vedere, familia numeroasă a fost un avantaj pentru ea, pentru că a avut cu cine să vorbească în permanenţă. Daiana nu mai ia medicamente, pentru că devenea foarte nervoasă de la tratament, iar părinţii nu se mai puteau înţelege cu ea. „Când am fost cu ea la psihiatrie, unele persoane de acolo ne-au sfătuit să o ducem la o şcoală ajutătoare, dar după aia m-au mai sfătuit şi alţi medici şi mi-au spus că mai tare o s-o stric dacă o duc acolo, că mai bine o cresc acasă decât acolo, unde sunt copii cu diferite probleme, mult mai grave decât ale ei. Mi-au spus că mai degrabă aş angaja un logoped să o ajute, dar nu ne-am permis. În continuare, recomandat ar fi să facem psihoterapie şi logopedie cu ea, dar tot ce putem face noi este multă conversaţie, pentru că suntem mulţi. Avem avantajul ăsta. Aşa că după ce a mers doi ani la rând în clasa I, am renunţat. De şcoala specială nici nu s-a pus problema, aşa că stă acasă”, ne-a povestit mama, cu dragostea părintelui care ştie că a luat cele mai bune decizii pentru copilul său.

Într-o familie atât de numeroasă şi nevoile sunt multe. Mama este casnică, iar tatăl e pensionat pe caz de boală, având venituri care abia le ajung, dar au noroc de fetele cele mai mari, care muncesc şi îi mai ajută şi pe ei. Însă toate problemele nu i-au împiedicat să aibă grijă de familie, căci pentru ei sacrificiul a fost şi este elementar în creşterea copiilor. Au în grijă şi o nepoţică de un anişor, care stă cu ei de la 3 luni jumătate, pentru că părinţii ei sunt plecaţi la muncă în străinătate. „Când erau mici, îi înveleam pe toţi cu o pătură, nu erau probleme. Acum abia ajunge o pătură să-l învelim pe unul”, ne-a spus râzând, dar cu mândrie, mama. Şi Daiana nu e altfel decât ceilalţi, e ascultătoare şi grijulie chiar şi cu cei mai mici.

Una dintre valorile de bază în familia tradiţională este naşterea de copii, fără a lua în calcul vreo clipă varianta avortului, indiferent de greutatea situaţiei. Avortul motivat de dizabilitatea copilului apare atunci când un anumit copil, iniţial dorit, este avortat în mod discriminant, pentru că părinţii îşi doresc un copil perfect. După ce a fost părăsită la naştere pentru că nu a fost iubită de părinţi, mama Daianei a cunoscut afecţiunea într-o familie adoptivă, ceea ce a făcut-o să fie altfel, să-şi iubească proprii copii şi să fie recunoscătoare pentru ei. „Dacă eu am născut-o pe Daiana şi ea e bolnavă, cum să spun eu că nu e a mea? Că nu-i un lucru ascuns. Şi un pui de găină îl cunoaşte cloşca că e al ei. Chiar să fi aflat de problema ei în timpul sarcinii, nu am fi făcut avort. Nu a fost niciodată pusă problema aşa la noi. Dacă Dumnezeu ni l-a dat, aşa cum ni l-a dat, aşa îl creştem, sănătos, bolnav, cum o fi”, ne-a mărturisit mama.

Daiana este iubită de Dumnezeu, care I-a dăruit o familie numeroasă, iubitoare, muncitoare, în sânul căreia va găsi întotdeauna sprijinul de care are nevoie. Familia ei se află în evidenţa Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, care, prin Departamentul ProVita, desfăşoară programul Familia – „Sfântul Stelian, prin care se încearcă ajutorarea şi sprijinul familiilor cu cel puţin opt copii din Arhiepiscopia Iaşilor. Şi, de câte ori vom avea ocazia, vom încerca să împărtăşim şi altora frânturi din viaţa unor oameni care pot fi consideraţi exemple de primitori ai darurilor lui Dumnezeu.

De la același autor

Ultimele din categorie