Părinţii noştri sunt părinţi toată viaţa, nu doar în perioada copilăriei. Ataşamentul şi sentimentele de afecţiune ale mamei şi tatălui faţă de copiii lor rămân puternice toată viaţa. Uneori, modul în care se raportează unii la alţii de-a lungul anilor păstrează caracteristicile din copilărie.

Unii părinţi acceptă cu greu faptul că fiul sau fiica lor a devenit un adult, cu viaţă independentă. Pentru unii părinţi a recunoaşte maturizarea copiilor lor, ieşirea din stadiul de dependenţă este echivalent cu trăirea unui sentiment de gol interior, asociat ideii de inutilitate. Aceste trăiri pot apărea în momentul în care copiii pleacă din casa părintească pentru a-şi continua studiile, a-şi găsi un loc de muncă, sau pentru a-şi întemeia, la rândul lor, o familie. Astfel, etape normale în evoluţia unui tânăr pot fi de multe ori încărcate de sentimente de vinovăţie şi teamă din partea acestuia, precum şi de dezamăgire şi tristeţe din partea părinţilor. Aceste sentimente, care uneori nu sunt complet conştientizate şi nici recunoscute în mod deschis, duc la tensiuni. Copiii pot rămâne şi la vârsta maturităţii cu o stare de dependenţă faţă de controlul şi aprobarea din partea părinţilor sau pot trece la cealaltă extremă, devenind rebeli, intoleranţi la orice formă de autoritate.

Independenţa la care a ajuns copilul nu înseamnă abandon

În cazul părinţilor putem observa o serie de aşteptări sub forma: „întotdeauna am sperat să rămâi cu noi”, „nu credeam că ai să ne părăseşti, după tot ce am făcut pentru tine”. Psihologii vorbesc în această etapă din evoluţia unei familii, în care copiii ajunşi la vârsta maturităţii pleacă din casa părintească, de „sindromul cuibului părăsit”.

În perioada copilăriei, atunci când personalitatea era în formare, cea mai mare parte a afecţiunii şi grijii părinteşti lua formă de sfaturi. Ce e bine să faci şi ce nu e bine; unde e bine să mergi şi unde nu e bine; ce se întâmplă dacă face asta sau cealaltă. În multe situaţii, acest comportament se menţine şi în contextul în care copilul devine deja adult. Reacţiile pe care le pot avea tinerii adulţi în aceste situaţii pot fi de revoltă, respingere, mai mult sau mai puţin ferme, sau de acceptare necritică, în detrimentul propriei autonomii. În aceşti parametri, relaţia părinte-copil se poate transforma într-o încercare permanentă şi tensionată de a stabili şi restabili limitele. Conflicte, reproşuri, urmate de sentimente de vinovăţie, împăcări, consolări se pot succeda periodic, formând un ciclu.

Este nevoie, în aceste momente, de multă răbdare din partea fiecăruia, pentru a-şi înţelege propriile sentimente şi sentimentele celuilalt. De asemenea, este importantă înţelegerea faptului că independenţa la care a ajuns copilul nu înseamnă abandon, lipsă de recunoştinţă, ci doar o etapă firească de dezvoltare.

Sentimentele de afecţiune dintre părinţi şi copii nu dispar, ci doar se reaşează pe alte baze.

O nouă perioadă, un nou început

Pe lângă suferinţa şi tensiunile pe care această etapă le poate presupune, în momentul în care ea este acceptată, în special de către părinţi, le poate aduce acestora multe beneficii. Astfel, timpul liber pe care îl au, ca urmare a eliberării de grija copiilor, poate fi întrebuinţat în beneficiul personal. Este bine ca părinţii să reînveţe să se bucure pentru ei înşişi, să redescopere lucrurile pe care şi le-ar fi dorit să le facă, dar nu aveau timp, fiind ocupaţi cu grijile pentru copii. Este bine ca părinţii să înveţe din nou să îşi acorde atenţie lor înşişi şi partenerului de viaţă, să redevină „persoana cea mai importantă”.

În loc să privească această perioadă ca un declin, o apropiere a sfârşitului, ea poate deveni un nou început. De la micile plăceri, precum a savura un ceai sau o cafea împreună, în linişte, a citi o carte pe care demult îşi doreau să o citească, a planta şi îngriji flori sau a creşte un animal de companie, până la stabilirea de noi planuri, călătorii, implicarea în activităţi umanitare, de voluntariat, derulate fie în cadrul organizaţiilor umanitare, fie în cadrul bisericii, pot fi activităţi care să le aducă bucurie.

Întâlnirea tinerilor soţi, în cadrul familiei, este ceva unic, creator

Este important ca părinţii să accepte faptul că nu doar viaţa pe care copilul lor a avut-o în cadrul familiei este cea bună, sau cea mai bună, chiar dacă această experienţă a fost foarte utilă şi i-a transmis valorile de bază. Este, de asemenea, important ca tânărul adult să se poată desprinde de tiparele rigide care sunt transmise prin: „să faci aşa, că e cel mai bine” sau „tu să nu faci aşa, că uite ce se întâmplă” şi să îşi construiască propria viaţă şi propria familie. Întâlnirea tinerilor soţi, în cadrul familiei, este ceva unic, creator, fiecare venind cu bagajul său de experienţă, din propria familie de origine, care trebuie armonizat în mod creator, flexibil.

În momentul în care relaţia părinte-copil se reechilibrează, prin diminuarea presiunilor şi acceptare reciprocă, experienţa de viaţă a părinţilor poate fi un sprijin la care copiii pot apela în mod liber, în momentul în care aceştia simt nevoia.