Decizia de a deveni părinte e angajamentul de a-ţi iubi copilul

 

Aducerea pe lume a unui copil le dă posibilitatea bărbatului şi femeii de a deveni mamă şi tată. Însă acest fapt nu-i face să devină automat şi părinţi. Pentru a ajunge să fii părinte trebuie să poţi juca un rol activ în dezvoltarea propriului copil. Trebuie să fii în măsură să-i dai posibilitatea de a se construi interior. Acest lucru necesită însă mai mult decât să răspunzi la nevoile sale de bază.

Să aduci un copil pe lume nu durează numai nouă luni, ci optsprezece ani. Iată de cât timp avem nevoie pentru a face din el o persoană de nădejde. Optsprezece ani în care destinele noastre, părinţi şi copii, ne sunt strâns legate. Optsprezece ani în care comportamentul său ne suscită zilnic interesul.

Părinţii - arhitecţii personalităţii copilului

Decizia de a deveni părinte e angajamentul de a-ţi iubi copilul. Însă acest lucru înseamnă şi să accepţi responsabilitatea de a-l îndruma pe tot parcursul dezvoltării sale. Avem sarcina de a hotărî în permanenţă ceea ce este mai potrivit pentru el, iar acesta nu este întotdeauna un lucru uşor. A fi părinte nu se rezumă doar la exercitarea unei funcţii educative. Este o experienţă relaţională unică ce pretinde a fi înţeleasă bine pentru a fi trăită total.

Dacă aţi urmărit vreodată construcţia unei clădiri mai mari, aţi observat, fără îndoială, sistemul de schele şi suporturi pe care le folosesc constructorii. Pe măsură ce proiectul avansează şi o parte a clădirii poate sta pe propria temelie, schelele sunt strânse şi mutate mai departe, către o altă aripă sau arie a construcţiei. Rolul părintelui este acela de a asigura acest sistem de schele care trebuie îndepărtate şi mutate la timp, în funcţie de stadiile de dezvoltare ale personalităţii copilului. Şi încă o dată, rolul nostru este acela de a ne aminti că în spatele oricărei clădiri de excepţie stă un arhitect de excepţie, un om care a plănuit, s-a informat şi a proiectat totul atent şi cu minuţiozitate. Putem fi noi, părinţii, arhitecţii personalităţii copiilor noştri? Putem găsi în noi arta de a da construcţiei noastre personalitate, stil şi eleganţă? Răspunsul îl are fiecare dintre noi: fie că priveşte nerăbdător de după colţ, fie că stă ascuns în profunzimile fiinţei, el există şi aşteaptă să intre în scenă. Depinde doar de noi să îi facem loc.

Nu teoriile îl educă pe copil

Dar pentru a putea să aducem în scenă răspunsul mai sus amintit, e necesar să conştientizăm că nu teoriile noastre îl educă pe copil, ci faptele noastre. Educăm copilul prin ceea ce suntem. Nu copilul va trebui schimbat, ci noi înşine, felul în care gândim, simţim, acţionăm. Nu asupra copilului să acţionăm, ci asupra noastră. Avem nevoie să ştim că educaţia copilului nu e doar o influenţă pe care o exercităm asupra cuiva din afară, ci e o permanentă lucrare cu noi înşine. Este un schimb: nu doar copilul învaţă de la noi, ci şi noi avem nevoie să învăţăm de la el, să fim deschişi către el, dacă vrem să-l putem educa.

Pentru a putea fi părinţi conştienţi şi capabili să ne ajutăm copilul să devină un om armonios, conştient, creativ şi liber, o binecuvântare pentru cei din jur, este necesar să ne cunoaştem, să ne autoeducăm. Odată ce vom înţelege acest lucru, vom porni timizi în căutare spre a cunoaşte, a înţelege, a binecuvânta, mereu şi mereu, călătoria noastră interioară. Un drum din afară spre înăuntru, care ne va aduce, după cei optsprezece ani de străduinţe, marele dar al rolului de părinte: un copil binecuvântat!

De la același autor

Ultimele din categorie