Deşi în teorie pare un punct de vedere pertinent, în experienţa concretă a vieţii de cuplu lucrurile sunt diferite. Şi asta pentru că acceptarea complementarităţii este corelată cu acceptarea diferenţei dintre noi şi ceilalţi. Mitul sufletului pereche, în care unii aleg să creadă, duce la crearea la nivel mental a unei imagini în care partenerul împărtăşeşte întru totul opiniile, valorile, atitudinile noastre, gândeşte ca noi, se comportă ca noi. De multe ori, în sufletul nostru nutrim aşteptarea ca celălalt, mai ales atunci când ne iubeşte, să aibă aceleaşi păreri, aceleaşi preocupări şi, mai mult decât atât, aceeaşi personalitate, acelaşi temperament ca noi. Astfel, în numeroase situaţii, atunci când partenerul are o opinie, o atitudine, diferite de cele ale noastre, ne simţim profund răniţi şi putem ajunge în mod pripit la concluzia „nu ne înţelegem, suntem atât de diferiţi!“. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în cadrul discuţiilor în contradictoriu, fiecare dintre cei doi soţi poate deveni foarte ataşat de propriul punct de vedere şi foarte puţin dispus să îl asculte şi să îl înţeleagă pe celălalt. Uităm de cele mai multe ori că în familie, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, cei doi devin un tot, completându-se reciproc, iar nu două persoane identice. Scopul este armonizarea, nu copierea, replicarea personalităţii celuilalt.

Sursele de neînţelegere pot fi direcţionate spre potrivire

Ne vom referi în continuare la câteva nevoi relaţionale, atitudini şi comportamente ale soţilor, care în mod obişnuit sunt complementare, deci diferite, şi care, prin aceasta, pot deveni sursă de disensiuni, conflicte.

În timp ce soţia poate simţi nevoia să îşi verbalizeze stările, să povestească evenimentele trăite în cursul zilei pentru a descărca astfel tensiunea sufletească acumulată, soţul este de cele mai multe ori tentat să rezolve problemele, să ofere sfaturi, să găsească soluţii. Această atitudine pragmatică, utilă de altfel în multe situaţii, pentru a rezolva problemele concrete ale vieţii, poate părea în faţa soţiei drept lipsa disponibilităţii de a o asculta şi a o înţelege. În acelaşi timp, nevoia de comunicare şi împărtăşire a soţiei poate părea soţului drept o tendinţă a acesteia de a se plânge şi un refuz de a găsi soluţii concrete.

Un alt exemplu este acela în care soţul are un spirit analitic şi se raportează doar la detaliile concrete ale situaţiei, în timp ce soţia are o viziune de ansamblu, de perspectivă, obişnuind să anticipeze evoluţia evenimentelor şi consecinţele acestora. Aceste perspective complementare ale celor doi soţi, îmbinate, armonizate, pot duce la o imagine completă a evenimentelor, relaţiilor, interacţiunilor sociale. De cele mai multe ori însă, în special în primul an de căsătorie, această diferenţă este sursă de neînţelegere. În această perioadă de început, de adaptare, cei doi parteneri pot irosi multă energie pentru a se convinge reciproc de justeţea punctului lor de vedere. Tot acest efort inutil, precum şi frustrările acumulate de cei doi soţi ar putea fi evitate, dacă cei doi şi-ar schimba optica. În loc să încerce să îşi răspundă la întrebări precum „Oare cum de nu îşi dă seamă că nu are dreptate? Cum de poate să nu vadă lucruri atât de evidente? Ce pot să fac să îl/o conving să vadă lucrurile aşa cum le văd eu?“, ar fi mai de folos să se întrebe „Nu cumva are şi el/ea dreptate? Cum ne poate ajuta pe noi, ca familie, modul său de a privi lucrurile? Ce pot eu să învăţ din asta?“.

Soţul pune accent pe aspectele concrete

O altă diferenţă poate fi aceea că, în cadrul discuţiilor, soţul pune accent pe aspectele concrete, în timp ce soţia se axează pe ecoul pe care evenimentele l-au avut asupra sa. Stând deoparte şi ascultând poţi avea impresia că asişti la două discuţii paralele, întrucât registrele în care se desfăşoară discuţia - cel afectiv şi cel concret, faptic - sunt diferite.

Oricât de mare ar părea, în special în primul an de căsătorie, diferenţa între punctele de vedere, oricât de greu ar părea de trecut puntea care separă viziunile soţilor, ele ajung să se armonizeze în decursul timpului. Momentul în care unul dintre soţi realizează că modul diferit de a privi lucrurile nu reprezintă un gest ostentativ, care dăunează relaţiei, şi face primul pas spre împăcare, este încărcat de iubire. Renunţarea, chiar şi pentru câteva clipe, la propria viziune, pentru a o înţelege pe cea a soţului/soţiei, este echivalentul renunţării de sine şi poate fi cu adevărat începutul „creşterii împreună“ a celor doi. 

Cu privire la aceste aspecte, Cuviosul Paisie Aghioritul spune următoarele: „Nu înţelegeţi că în deosebirea caracterelor se ascunde armonia lui Dumnezeu? Caracterele deosebite creează armonia. Vai vouă, dacă aţi avea acelaşi caracter! Gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă, de pildă, amândoi v-aţi mânia repede. Aţi dărâma casa. Sau, dacă amândoi aţi fi cu caractere blânde. Aţi fi dormit în picioare. Dacă aţi fi fost zgârciţi, v-aţi fi potrivit, dar aţi fi mers amândoi în iad. Iar dacă aţi fi fost amândoi cu dare de mână, aţi fi putut ţine casa? Micile deosebiri ale caracterelor soţilor ajută la crearea unei familii armonioase, pentru că unul îl completează pe celălalt“.