Este absolut adevărat că, dacă nu există nemurire, lumea este absurdă și „totul este permis” – adică nu merită să faci nimic, colbul morții îneacă toate bucuriile și nu te lasă nici măcar să plângi, căci ar fi za­darnic; într-adevăr, ar fi mai bine dacă o astfel de lume nu ar exista. Nimic din lume – nici iubirea, nici bunătatea, nici sfințenia – nu are nicio valoare, de fapt nu are nici sens, dacă omul nu con­tinuă să trăiască după moarte. Cel care socoteș­te să ducă o „viață bună”, care se va termina cu moartea, nu cunoaște înțelesul a ceea ce spune, cuvintele sale sunt numai o caricatură a bunătă­ții creștine, care își găsește împlinirea în veșnicie.

Numai dacă omul este nemuritor și numai dacă lumea viitoare este așa cum a descoperit-o Dumnezeu poporului Său ales, creștinilor, numai așa faptele omului din viața aceasta au valoare sau sens; căci, în acest caz, fiecare faptă este o sămân­ță a binelui sau a răului care, desigur, încolțește în viața aceasta, dar ale cărei roade sunt culese de-abia în cea viitoare. Pe de altă parte, oamenii care cred că virtutea începe și se sfârșește în via­ța de aici nu sunt decât la un pas distanță de cei care cred că virtutea nu există; și acest pas – lucru despre care secolul nostru dă o mărturie gră­itoare – poate fi făcut foarte ușor, căci, la urma urmei, este logic să îl faci.

(Ieromonahul Serafim Rose, Nihilismul: rădăcina revoluției în epoca modernă, traducere de engleză de Dana Cocargeanu, Ed. a 2-a, Editura Sophia, București, 2012, pp. 171-172)