Fără de negrijă, să nu cauţi lumina în sufletul tău, nici pace şi linişte să nu cauţi în lenevirea simţurilor tale, şi dacă te îngrijeşti de lucruri, nu-ţi mai înmulţi grijile tale, că vei afla numai risipire în mintea sau în rugăciunea ta. Iar fără de rugăciunea neîncetată, nu te poţi apropia de Dumnezeu. Şi dacă altă grijă te roade în suflet, după osteneala rugăciunii, numaidecât vine risipirea în cuget.

Dacă în rugăciunea ta, verşi lacrimi, te baţi cu palmele pe cap şi te tăvăleşti pe jos cu foc, atunci focul dulceţii acestora se trezeşte înlăuntrul inimii tale, şi cu slăvită uimire zboară spre Dumnezeu inima ta şi strigă: „Însetat-a sufletul meu, după Tine, Doamne, Cel ce tare eşti şi viu” (Ps. 41, 3). Când voi veni să mă arăt înaintea feţii Tale, Doamne? Cel care a băut odată din vinul acesta, numai acela ştie în ce ticăloşie a căzut, şi ce lucru nepreţuit s-a luat de la dânsul, pentru lenea lui.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 73)