E o mare provocare pentru noi când ne întâlnim cu oameni care spun că nu cred. Când cineva mi se adresează pornind de la acest stadiu al credinței, pornesc și eu tot de aici. Îl întreb care ar fi avantajele dacă ar crede. Apoi, îi spun că și credința e un dar al lui Dumnezeu care se dă la cerere. Apoi, încerc să-l motivez ca să facă această cerere. Și punctul de pornire este durerea, necazul sau nemulțumirea pe care le trăiește.

Acum e momentul să vorbim și noi, ca să-i explicăm că viața doare dacă nu e îndreptată conștient către bine, sănătate și bucurie. Or, binele, tot binele, vine de la Dumnezeu. Fără Dumnezeu, viața doare. Și la fiecare om se manifestă în felul lui. Pentru mine importantă este care-i durerea celui din fața mea. Când intru în contact cu durerea celuilalt, pot să fac din ea „carnea rugăciunii” pentru el.

Durerea lui vibrează în mine, mă doare fără să devină durerea mea, dar o simt și asta face posibilă rugăciunea ca pentru mine, ca pentru mine atunci când mă doare ceva. Altfel, eu nu pot să mă rog, ci voi alege să te sfătuiesc: „fă așa, fă așa, fă așa”. Psihologii numesc asta empatie. Simțirea celuilalt. Și ca să-l putem simți pe celălalt avem nevoie să tăcem și să ascultăm. Și să ne lepădăm de noi în timp ce ascultăm. Mulți oameni, în timp ce tac și celălalt vorbește, se gândesc „ce sfat să-i dau?”, „ce să fac pentru el?”. E fără folos. Pur și simplu omul are nevoie să fie ascultat. Cel mai periculos lucru este să dai sfaturi, pentru că omul ia ce spui tu și bagă în biografia lui și în viața lui și nu se potrivește.

Să reținem: ascultarea e calea către inima celuilalt și acolo vine și lucrează și harul pe care îl cerem în timp ce ascultăm.

Și, ca să ne mai destindem, nu fără gândul de a vă fi de folos, vă voi spune un fel de anecdotă: o soție vine în fața soțului îmbrăcată cu o rochie elegantă mov (se pregăteau să meargă la o petrecere) și cu două perechi de pantofi în mână și-l întreabă: „Cu care să mă încalț, cu ăștia verzi sau cu ăștia galbeni?”. Bărbatul se uită, se gândește și zice: „cu cei galbeni!”. Ea răspunde: „A! Am știut eu că cei verzi nu ți-au plăcut niciodată, și că ție nu-ți place ce-mi place mie...”. „Bine, dragă, încalță-te cu cei verzi”. Ea: „A! Spui asta ca să scapi de mine. De fapt, nu te interesează...”.

Și de aici micile tragedii familiale... De fapt, ce dorește o soție în acestă situație? Să te uiți la ea și să-i spui: „Ești atât de frumoasă... Orice ți-ai pune, ești minunată! Mie îmi placi tu, cu orice te-ai încălța”. Și dacă nu e chiar așa frumoasă, se face! – când îi zici că e frumoasă!

(Monahia Siluana Vlad, Doamne, unde-i rana?, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 78-80)