Empatia, exercițiul și provocarea dragostei

Cuvinte duhovnicești

Empatia, exercițiul și provocarea dragostei

    • Empatia, exercițiul și provocarea dragostei
      Foto: Oana Nechifor

      Foto: Oana Nechifor

Dragostea este cea care naște empatia și de aceea Sfinții nu și-au pus niciodată problema acestei imposibilități - de a empatiza cu toți, indiferent de loc și timp. Pentru că în relația lor de iubire cu Dumnezeu au fost și sunt cuprinși toți oamenii, atât cei vii, de ordinul miliardelor, cât și cei care au plecat din lumea aceasta de la începutul veacurilor și până acum. Rațional, n-ai cum să-ți explici acest fapt. Dar dacă vei crede și-ți vei dori, toate îți vor fi cu putință.

Spre deosebire de alte epoci, când omul trăia într-un cerc mai restrâns și cunoștea un număr limitat de oameni, empatia pare astăzi un deziderat greu de îndeplinit. Intrăm în contact cu zeci, sute, și chiar mii de oameni zilnic, la serviciu, la școală, prin intermediul internetului sau prin mass media. Poveștile, necazurile, bucuriile lor pătrund în ființa noastră, ne copleșesc uneori, izvorând sentimente și reacții de tot felul.

„E imposibil să empatizezi cu șapte miliarde de străini sau să simți pentru o persoană pe care nu ai cunoscut-o ceea ce simți pentru un copil, un prieten sau un iubit. Însă speranța noastră pentru viitor este să înțelegem că, deși nu empatizăm cu străinii aflați la distanță de noi, viețile lor au aceeași valoare ca viețile celor pe care îi iubim”, afirma Paul Bloom, profesor de psihologie la Universitatea Yale (SUA).

Dragostea este cea care naște empatia și de aceea Sfinții nu și-au pus niciodată problema acestei imposibilități - de a empatiza cu toți. Pentru că în relația lor de iubire cu Dumnezeu au fost și sunt cuprinși toți oamenii, atât cei vii, de ordinul miliardelor, cât și cei care au plecat din lumea aceasta de la începutul veacurilor și până acum. Rațional, n-ai cum să-ți explici acest fapt. Dar dacă vei crede și-ți vei dori, toate îți vor fi cu putință.

Empatia: condiţia bucuriei faţă de comportamentul interior al altuia

Să cercetăm însă puțin ceea ce spune psihologia despre empatie. Oamenii de știință o definesc ca fiind capacitatea unică a fiinţei  umane de a simţi experienţele,  nevoile,  aspiraţiile,  frustrările, durerile, bucuriile, anxietăţile, rănile altora ca şi când ar fi acele persoane, dar şi dorinţa de a ajuta dacă considerăcă este necesar acest lucru. Theodor Lipps, „părintele” empatiei, o numește condiţia bucuriei faţă de comportamentul interior al altuia, fiindcă empatia se traduce literal împreună-simțire sau comuniune afectivă.

Ea este o abilitate și o trăsătură de personalitate, având un rol major în iniţierea şi menţinerea relaţiilor interumane. Empatia presupune, în primul rând, un intens proces de autocunoaştere și apare la oamenii pe care îi interesează şi altceva în afara propriilor probleme, care sunt dispuşi să-i asculte pe alţii, care pot retrăi ceea ce observă că trăiesc ceilalţi.

Empatizând, o parte din noi devine o oglindă în care toți ceilalți se reflectă

Zi de zi participăm sau suntem martori la situații în care empatia noastră este pusă cronic la încercare. Reacțiile noastre sunt foarte diverse. Iată un caz decupat din realitatea cotidiană:

Un om beat cade pe stradă. Niște tineri trec pe lângă el, adresându-i reproșuri. Un copil al nimănui chicotește la auzul acestora. Un bătrân, văzându-l, își clatină capul a jale. Însă niciunul dintre ei n-au observat că omul căzut s-a lovit la cap și sângerează. Se apropie un tată cu doi copilași. După portul simplu, pare de la țară. Se întoarce de la spital, de unde tocmai își externase copiii afectați de un accident rutier. Deși frânt de oboseală, îl privește atent pe cel căzut. Fetița, cu o mânuță în ghimps, îi spune: „tati, nenea s-a lovit”. Bărbatul cheamă imediat ajutor și, însoțindu-l la spital, află că cel beat este și el tată a trei copii, iar cauza stării în care se află este supărarea și neputința, soția lui fiind plecată la muncă în străinătate.

Samarineanul cel milostiv a empatizat cu cel căzut între tâlhari. Empatizând, o parte din noi devine o oglindă în care toți ceilalți, cu durerile și reacțiile lor, se reflectă. Dacă acționăm autoritar și rece, înseamnă că noi înșine am suferit, în conștiința noastră am fost protagoniști ai unor scene de suferință și încă nu ne-am vindecat.

A empatiza - a respecta faptul că celălalt simte altfel lucrurile

O persoană reuşeşte să recunoască stările  psihice  ale altora numai încercându-le pe ale sale. Sensibilitatea emoţională faţă de alţii depinde mult de experienţa existenţei trăite. Cu cât omul este mai deschis faţă de propriile emoţii, cu atât este  mai competent în a interpreta sentimentele altora, fiindcă emoţiile persoanelor nu sunt, cel mai adesea, transpuse în vorbe.

Potrivit  lui  Daniel  Goleman,  prin  empatie se realizează  înţelegerea sentimentelor celorlalţi  şi însuşirea  perspectivei  lor, precum  şi  respectarea  diferenţelor  în  felul  în care oamenii simt anumite lucruri. Un punct major este stabilirea relaţiilor, inclusiv abilitatea de a asculta şi de a pune întrebări.  Diferenţierea  între ceea  ce se spune  sau  se face şi propriile reacţii  şi judecăţi,  afirmarea  lucrurilor,  precum  şi dobândirea artei  colaborării, a  rezolvării conflictelor şi a negocierii compromisurilor sunt tot atâtea aspecte importante pe care empatia le facilitează.

Frâne în calea empatiei

Există carenţe ale noastre care pot frâna procesul de empatizare cu ceilalți. Lipsa unui acord cu sine însuşi sau lipsa aprobării interioare este prima dintre ele.

Cu cât omul este mai puţin de acord cu ceva la propria persoană, cu atât mai puţin aprobă acest lucru la alţii. Unui om care tinde spre perfecţiune şi nu se împacă cu propriile defecte îi e greu să înţeleagă şi să accepte greşelile altora. Pe de altă parte, cu cât este mai mult de acord cu sine, cu atât mai firesc şi binevoitor îi aprobă pe ceilalţi.

Înţelegerea propriilor defecte îi permite să aibă o atitudine înţeleaptă faţă de aceleaşi defecte observate la alţii şi trezeşte respectul celor din jur. Îmbinarea hotărârii şi blândeţii în vorbire contribuie la stabilirea unei legături, înlesneşte înţelegerea reciprocă dintre oameni. O blândeţe exagerată din partea noastră face ca interlocutorul să fie considerat slab, incapabil de acţiuni decisive. O duritate prea mare din partea noastră îl obligă pe celălalt să acţioneze destul de prudent. Şi totul porneşte şi continuă cu empatia, abilitatea care te face mai uman, utilă oricând şi oriunde.

„Suntem fericiți atunci când îi iubim în taină pe toți oamenii”

Să empatizăm măcar cu toți cei care ne intersectăm la un moment dat în viața aceasta, indiferent de modul în care aceștia se poartă cu noi - și cred că Dumnezeu ne-a făcut inima destul de largă, pentru a-i putea cuprinde pe semenii noștri.

Cuviosul Porfirie Kavsokalitul spunea că suntem fericiți atunci când îi iubim în taină pe toți oamenii. Să răspândim iubirea noastră tuturor, dezinteresat, pentru că atunci vom simți că toți ne iubesc. Să iubim la fel pe toată lumea. Să nu punem limite în iubirea aproapelui. De ce? Pentru că „nimeni nu poate ajunge la Dumnezeu dacă nu trece prin oameni. Să devenim toți una în Dumnezeu. Dacă facem asta, devenim ai Lui. Nu există nimic mai bun decât această unitate. aceasta este Biserica, aceasta este Ortodoxia, acesta este Raiul”, sublinia Cuviosul Porfirie. 

Îndemnurile Scripturii ne amintesc mereu cum să ne raportăm la cei din jur: primiți-vă sufletește unii pe alții”; „purtați-vă sarcinile unii altora”; „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”; „bucurați-vă cu cei ce se bucură și plângeți cu cei ce plâng”. Să fie oare acestea greu de îndeplinit în mod constant? Dacă da, înseamnă că încă nu iubim destul. Iubirea este cunoaștere, iar cunoașterea este comuniune, cum frumos spunea Părintele Dumitru Stăniloae. Iar un lucru e cert: nu-i om care să n-aibă nevoie de bunătatea noastră. 

 

 

Citește despre: