– Cum, preacuvioase, l-a întrerupt iarăşi teologul, învăţătura Domnului despre desăvârşire nu poate fi aplicată decât în pustiu? Învăţătura despre desăvârşire e privilegiul câtorva şi pentru aceasta trebuie neapărat ca cineva să rupă legătura dragostei faţă de fraţii din lume. şi faţă de societate?

– Că împărtăşirea de desăvârşire este un privilegiu al câtorva, aceasta este incontestabil, a răspuns Monahul Hrisostom. Că, iarăşi, ea se atinge, de regulă, departe de lume, şi aceasta se deduce din experienţă şi din învăţătura Părinţilor. Dar să nu vă îndoiţi că pentru ca cineva să atingă „piscul filosofiei”, se cere ca o condiţie prealabilă fuga de lume, retragerea, „anahoreza”, fiindcă „fără isihie nu e cu putinţă să te curățești”. Monahul nu subestimează virtutea dragostei active faţă de aproapele, dar preferă desăvârşirea, „plinind” locul ei (al iubirii practice) prin dispoziţia lăuntrică a iubirii.

Pentru Monah, nu interesează dacă iubirea față de Dumnezeu şi faţă de fraţi făcută etalon de Domnul există ca o flacără nemanifestată în inima lui sau dacă ea se extinde binefăcător asupra aproapelui. Concepţia aceasta au susţinut-o cu tărie toţi Monahii, practici şi contemplativi, dar cei dintâi erau siliţi, fie de structura sufletului, fie dintr-o neputinţă de a se dedica vieţii contemplative, să urmeze o cale mai practică, chiar dacă in adâncul sufletului se defăimau pe ei înşişi pentru aceasta. În timp ce ultimii, dezaprobând excentricităţile şi rătăcirile ereticilor Evhiţi (rugători, Messalieni), „dădeau cele multe ale lor contemplaţiei”, dar lucrau şi cu mâinile „ca să nu mănânce pâine fără muncă” (II Tes. 3, 8-12) şi pentru că spiritul uman nu suportă tensiunea „contemplaţiei” neîntrerupte. Desigur, oamenii se mântuiesc mistuindu-se din inimă curată în slujirea fraţilor. Dar aceasta nu este Monahism. Monahii iubeau pe săraci, dar se îngrijeau de eliberarea lor de materie, deoarece privind lucrurile prin prisma spiritului considerau ca un rău nu sărăcia, ci „lipsa de formă a sufletului”. Se credea că nu folosul adus aproapelui constituie un motiv de mântuire ci curăţirea lăuntrică a fiecăruia. De aceea, exemplele singuratice de exercitare a filantropiei de către marii Părinţi nu exprimă spiritul Monahal; nici nu pot constitui un model. Cuvintele rostite de Părinţi: „ai văzut pe aproapele tău, ai văzut pe Dumnezeu” precizează cu ce duh de înţelegere şi dragoste trebuie să privim pe aproapele pentru zidirea noastră. Până la apariţia Scriitorilor Neptici şi Mistici, Monahismul a fost lipsit de o teoretizare şi sistematizare mai adâncă, acţionând după voie. Sfinţii Marcu Ascetul, Macarie Egipteanul, Isaac Sirul, Ioan Scărarul, Marele Mistic Simeon Noul Teolog, Diadoh, Evagrie ş.a. ca şi dascălii rugăciunii minţii, Grigorie Palama, Nichifor, Grigorie Sinaitul şi mulţi alţii au adus noi elemente care constituie expresia cea mai nobilă şi înaltă a spiritului monastic şi care, cultivate, au consolidat definitiv idealul Monahal. Toţi Părinţii amintiţi au proclamat că Monahul şi lumea sunt lucruri cu desăvârşire ireconciliabile şi au exaltat fuga de lume şi isihia ca unele care duc la desăvârşire. Ei cred că Monahismul constituie o rânduială bisericească deosebită, cu independenţă şi autonomie şi nesupusă poruncilor ce decurg din sociabilitate. Dar pentru ca cineva să înţeleagă mentalitatea vechilor Monahi ai Răsăritului, e suficient să notăm concepţia după care „simpla vedere a unei femei întinează curăţia Monahului” şi „petrecerea cu cei din lume vatămă sufletul lui”, cum s-a afirmat de Avva Isaac şi de alţi Părinţi. Lucrarea Monahilor nu se judecă în raport cu aportul lor în societate, pentru că ei constituie o instituţie pur spirituală fără de care Biserica nu poate să se înalţe şi nici să ofere o dovadă a puterii ei lăuntrice. Idealul monahal reprezintă fiinţa cea mai adâncă a ţelurilor Bisericii şi, ori de câte ori el a dat vlăstare, Mireasa cea frumoasă a lui Hristos a strălucit de virtute şi slavă. Punând capăt aici gândului meu, fără să fi epuizat tema, cred că interpretez spiritul autentic al Monahismului, aşa cum l-au înţeles Sfinţii Părinţi, care „găseau făptuirea treaptă pentru contemplaţie”...

– Iertaţi-mi, părinte Hrisostom, neputinţa mea de a fi satisfăcut urmărind şirul gândurilor voastre, fiindcă nu mă pot despărţi de concepţiile privitoare la natura socială a iubirii. În timp ce Dvs. vorbiţi de un tip de dragoste cu desăvârşire extramundan, în afara lumii...

– Dar n-aţi înţeles, iubitul meu, a zis Monahul Hrisostom, că Monahul este în afară de lume? Că el e un Nazireu, ofrandă lui Dumnezeu, o existenţă meteorică suspendată între cer şi pământ? Dumnezeu ia pe omul lumesc din grijile lui, îl smulge din confuzia lui, din prilejurile de slavă deşartă, din plăcerile lumii, din tot ceea ce degajă miros de pământ şi ţărână, îl curăţă de greutăţile de prisos şi-l introduce într-o lume fericită şi paradisiacă, acea a filosofiei mai înalte după Hristos. Îl îmbracă cu haină îngerească şi-l ajută să încalţe în picioarele lui sandalele întru „gătirea Evangheliei păcii” (Efes 6, 15). Şi-i zice: „Te-am eliberat de grijile lumii, acei spini ai sufletului, şi te-am ridicat la înălţimea unui „duh slujitor”. În lume, prizonier al instituţiilor ei şi a răutăţilor ei inevitabile, cu greu ai fi putut să te apropii de Mine – dacă erai vrednic să te apropii – şi să auzi glasul Meu. Cu greu ai fi putut să Mă cunoşti şi foarte par ţi-ai fi adus aminte de Mine. Iau de pe umerii tăi poverile legiuite potrivite cu orânduirea oamenilor din lume. Te eliberez din sclavia nevoilor omeneşti şi te chem mai aproape de Mine. Te voi face egal în cinstire cu Puterile Mele îngereşti şi-ţi voi încredinţa cea mai frumoasă misiune care a fost dată vreodată oamenilor. Vreau să te rogi bunătăţii Mele neîncetat, pentru tine şi pentru fraţii tăi şi să-i ajuţi în nevoile lor duhovniceşti pe cât îţi permite rânduiala ta. Trebuie să fii un vultur al spiritului. Să zăbovim în înalt, mai presus de neputinţe şi de patimi. Te-am aşezat un bâtlan ce aduce laudă. Iubirea ta serafică faţă de Mine trebuie să ardă ca o flacără în pieptul tău, ziua şi noaptea. Timpul pentru tine nu va mai trece. Te vei alipi de contemplarea Mea negrăită, într-o adâncăbeţie cauzatăde dulceaţa fărăsaţiu a slavei Mele. Înger te numesc”...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 64-67)