În vremea aceea a vorbit Iisus mulțimilor și ucenicilor Săi, zicând: Cărturarii și fariseii au șezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă faceți-le și păziți-le; dar după faptele lor să nu faceți, că ei zic, dar nu fac. Pentru că leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat și le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miște. Toate faptele lor le fac ca să fie priviți de oameni; că își lățesc filacteriile și își măresc ciucurii de pe poalele hainelor. Și le place să stea în capul mesei la ospețe și pe scaunele cele dintâi în sinagogi, să li se plece lumea în piețe și să fie numiți de oameni: Rabbi. Voi însă să nu vă numiți rabbi, că unul este Învățătorul vostru, Hristos, iar voi toți sunteți frați. Și tată al vostru să nu numiți pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri. Nici povățuitori să nu vă numiți, că unul este Povățuitorul vostru, Hristos. Și care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru, căci cine se va înălța pe sine se va smeri, și cine se va smeri pe sine se va înălța. (Matei 23, 1-12) (Sâmbătă în săptămâna a 14-a după Rusalii)

Domnul Iisus Hristos nu a fost niciodată un adversar al cuiva, nici măcar al fariseilor și al cărturarilor care ajunseseră să Îl dușmănească din pricina învățăturii Sale. În Evanghelia de față se poate observa că Domnul nu S-a poziționat împotriva învățătorilor de lege, ci doar a remarcat că acești cărturari s-au așezat „în scaunul lui Moise”. Folosind această expresie, spune de fapt că învățătorii de lege se află în poziția prorocului Moise, cel prin care Dumnezeu a dat Legea, prin urmare ei s-au făcut atât legiuitori, cât și interpreți ai Legii. Dar Hristos nu îi osândește pentru aceasta pe învățătorii nevrednici de scaunul în care s-au înrădăcinat, ci îi îndeamnă pe ucenici și mulțimile adunate să facă și să păzească toate pe care le propovăduiesc acești oameni rânduiți. Numai că remarcă Domnul, completând: „după faptele lor să nu faceți, căci ei zic dar nu fac”. Așa se spune azi în popor, deși mai mult în batjocură: „Fă ce zice preotul, nu ce face preotul”, mai rar înțeles drept îndemn ca să facem cele bune și mai adesea ca să se arate nu vrednicia slujitorului altarului, ci neputințele lui sau poate râvna lui care nu se ridică la standardele cuvintelor. Din nefericire se poate întâmpla deseori să fie așa. Și tocmai de aceea e important ca întotdeauna, primul gând care ne vine în minte, observând oamenii din jurul nostru, chiar și pe preoții și slujitorii Bisericii și comportamentul lor, să nu fie cel de judecată. Fiindcă în păcatul judecății aproapelui cădem adesea din dorința de a ne motiva comportamentul nostru rău, spunând: „dacă acesta sau acela face astfel de păcate, atunci eu dacă fac păcatele mele, nu sunt chiar așa de rău”. 

În cazul fariseilor, ceea ce reproșează Domnul acestora este că ei pun sarcini grele de purtat pentru oameni, pe care ei înșiși nu le poartă, nevoind să miște niciun deget. Tocmai, de aceea, e important ca fiecare dintre noi să nu devenim farisei post-factum, una spunând și alta făcând. Sau dând altora treburi de făcut, ori obligații de care noi nu suntem în stare. 

Cele ce urmează în sfaturile lui Iisus sunt o pleiadă de exemple care clarifică titulatura de fariseu, ajunsă azi un fel de supranume. Deși, în traducere ar însemna „cei aleși” sau „cei separați”, denumirea lor a devenit azi un adjectiv, sinonim cu „prefăcut” sau „cu două fețe”. Adesea fariseii doar propovăduiau respectarea Legii, fără ca ei să o facă, în schimb pretindeau să stea în capul mesei și în primele bănci la sinagogă sau să fie numiți „rabi”, adică „învățătorule” de către lume. 

Ispita de a ne socoti cei dintâi este la fel de prezentă și în ziua de astăzi. De aceea, Domnul învață prin pilde că e mai bine să stăm mai în spate, pe un loc la masă mai lipsit de cinste pentru că locul nostru în lume, în societate, nu e dat de noi înșine, ci de cei din jur. Hristos i-a învățat pe ucenici să nu caute să fie numiți „rabi”, ci să se numească între ei frați. Așa se întâmpla în primele generații creștine. Sfântul Apostol Pavel se adresează, în scrisorile sale către comunitățile creștine, deseori cu formula „fraților”. Și în comunitatea mănăstirească a Sfântului Vasile cel Mare, monahii se numeau între ei „frați”, iar astăzi mai este obiceiul ca în gruparea Oastea Domnului credincioșii să se adreseze unii altora cu formulele „frate” și „soră”. Nu că alte formulări ar fi greșite. „Domnule”, „părinte”, „doamnă”, „domnule profesor” și așa mai departe sunt de folosit, însă atunci când este cazul. Ele sunt formule de politețe și de recunoaștere a statutului unei persoane. Domnul Hristos era chiar mai tranșant și îi învăța pe Apostoli să numească „tată” numai pe Tatăl cel ceresc. Dar prin aceasta nu degrada pe tații biologici înaintea fiilor lor, ci sugera că în Împărăția cerurilor singurul Tată, cu „T” mare, este Dumnezeu, în timp ce noi, cei din lume, suntem între noi frați. Tot la fel, în comunitate unul singur e Învățătorul, anume Hristos. Aceasta nu o spune ca să desființeze funcția de învățător în biserică sau în școală, ci să arate că unicul Învățător este Hristos, iar toți ceilalți au primit învățătura de la Dumnezeu și nu o au de la ei înșiși.

Evanghelia se încheie înălțător tocmai prin smerenie: în creștinism, cel care este mai mare, acela e slujitorul tuturor. Aceasta înseamnă că funcțiile înalte nu sunt privilegii, ci responsabilități mari, slujiri mari. Cei rânduiți în funcții importante nu se bucură de mari privilegii, ci tocmai ar trebui să stea în acea funcție smerindu-se, adică renunțând la multe din ale lor pentru ajutorul celoralți. Fiindcă ierarhia valorilor creștine inversează valorile omenești: cine se va înălța pe sine se va smeri, adică acela care se crede pe sine mai mare decât este, se înjosește pe sine și va veni vremea când va fi înjosit și de ceilalți, în timp ce aceia care se smeresc pe sine se vor înălța pentru că știindu-și locul în lume, vor primi respectul cuvenit atât de la cei din jur, cât și de la Dumnezeu Care caută dreptatea adevărată și nu pe cea omenească.