Când oamenii vor să dobândească prin propriile puteri ceea ce numai Dumnezeu poate să dăruiască, deșarte sunt ostenelile lor; atunci ei se aseamănă ziditorilor de turn de care vorbește în Evanghelie, care au început clădirea fără să aibă mijloace îndeajuns pentru a o duce la bun sfârșit. Toate cele trecătoare, adică dracii și patimile, îi batjocoresc, fiindcă pe dinafară par a săvârși virtutea, însă de fapt se află în amăgire amară, în orbire și înșelare de sine, sunt supuși patimilor lor, împlinesc voia dracilor. Și mulți credeau că străbat calea ascultării, însă de fapt își împlineau poftele, erau mânați de înfierbântare. Fericit cel ce la bătrânețe va izbuti să verse o lacrimă de pocăință pentru pornirile tinereții! Despre călăuzele oarbe și cei călăuziți de ele Domnul a zis: „dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă” (Matei 15, 14).

Vremurilor noastre li s-a dat altă nevoință, însoțită de multe greutăți și poticniri. Noi trebuie să ne săvârșim călătoria nu ziua, nu la lumina limpede a soarelui, ci noaptea, la lumina palidă a lunii și a stelelor. Ni s-au dat spre călăuzire Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți: lucrul acesta îl spun pe șleau Părinții vremurilor târzii. De folos ne este și sfatul celor care se călăuzesc ei înșiși după scrierile Părinților. Să nu credeți că nevoința noastră este fără necazuri și fără cununi: nu! Ea este mână în mână cu mucenicia.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 175-176)