Astăzi se împlinesc 7 ani de la plecarea dintre noi a părintelui Filaret de la Neamț, care a adormit în Domnul la 14 august 2019, la numai 49 de ani. Un duhovnic sub epitrahilul căruia mulți credincioși și-au plecat capul ca să primească iertare în Taina Pocăinței.

De la o vârstă tânără a purtat o cruce grea. Timp de 20 de ani, după ce și-a pierdut mobilitatea în urma unui accident, a fost țintuit într-un scaun cu rotile. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, și-a transformat acel scaun cu rotile într-un scaun de spovedanie. Deși nu putea merge, a reușit mai întotdeauna să ajungă la inima celor aflați în suferință. Purtându-și durerea în singurătatea chiliei, a împărțit cu bucurie camera cu cei care îi treceau deseori pragul.

A fost duhovnicul care i-a împăcat pe mulți cu Dumnezeu, cu mult realism, dar cu iertare, cunoscând din propria experiență ce înseamnă neputința și tot ceea ce ține de limitele firii umane. A dus o suferință pe care a transformat-o în îndrăznire către Dumnezeu. A îndrăznit să ierte în spovedanii, a îndrăznit să poarte durerile multor inimi și a încercat să ducă mai mult pentru alții decât pentru sine.

Cei care l-au cunoscut își amintesc nu numai cuvintele lui, ci și felul simplu în care știa să-l primească pe fiecare. În chilia lui nu întâlneai un om preocupat de propria suferință, ci un părinte gata să asculte suferința celuilalt. Poate tocmai pentru că neputința îi devenise atât de familiară, știa să nu judece grăbit și să lase întotdeauna omului o ușă deschisă spre Dumnezeu. Din scaunul său cu rotile a ajuns acolo unde uneori nouă, celor sănătoși, ne este atât de greu să ajungem: aproape de inima omului.

Cu toate acestea, a purtat toată această nedreptate a vieții încercând să nu fie o povară pentru alții. Puțini îi știau durerile inimii. În spatele părintelui care asculta, sfătuia, dezlega și încuraja rămânea omul care se întorcea, după plecarea celorlalți, la propria suferință și la singurătatea chiliei sale.

Astăzi, tot soborul Mănăstirii Neamț, alături de ucenici, i-a înconjurat mormântul cu rugăciune, cu amintiri frumoase, dar și cu durerea despărțirii, chiar dacă au trecut 7 ani. Lângă crucea părintelui ardea și astăzi aceeași lumânare curată care i-a vegheat cu dragoste atâția ani de suferință: mama părintelui, un tablou parcă desprins de pe Golgota