O carte de judecată din anul 1620, din timpul lui Gașpar Vodă, precizează faptul că biserica de la Războieni a fost ridicată de ctitorul ei „ca un monument comemorativ al celor căzuţi în război pentru apărarea ţării”, iar acesteia i s-au dat moșii, din ale căror venituri să se poată întreţine „şi să se perpetue pomenirea ostaşilor acolo îngropaţi”.

Cu trecerea vremii, pe moşiile cu care aceasta a fost înzestrată și pe pământurile dimprejur s-a format sătişorul care s-a numit Războieni.

Până în anul 1734, biserica Sfinților Voievozi din Războieni a funcționat ca biserică parohială. Abia mai târziu, spre jumătatea secolului al XVIII-lea se vor pun bazele unei aşezări monahale în aceste locuri. Găsim menționată existența unei chinovii de călugări, sub îndrumarea Arhimandritului Efrem, un bun chivernisitor, și a Ieromonahului Dimitrie. Însă aceasta n-a avut viață lungă, căci în 1793, din cauza unor neînţelegeri cu urmaşii Sturzeştilor, mănăstirea a fost desfiinţată, iar călugării alungați.

Sub administrarea Epitropiei Spitalului „Sfântul Spiridon”

În timpul marelui mitropolit Veniamin Costache, schitul prinde iarăși viață în 1803, de această dată devenind așezare monahală de călugărițe, așa cum este și astăzi. Maicile, în număr de 25, erau povățuite de stareţa de la Mănăstirea Văratec, schimonahia Nazaria Braşoveanca.

Câțiva ani mai târziu, în 1811, schitul a fost pus sub administrarea Epitropiei Spitalului „Sfântul Spiridon” din Iaşi. Astfel, o parte din veniturile așezării monahale erau trimise pentru întreţinerea bolnavilor. Vieţuirea celor care se hotărau să se închinovieze la Războieni nu era deloc uşoară. Călugărițele de aici au dus o viaţă sărăcăcioasă, cu muncă fizică istovitoare, fără a întrerupe, însă, pravila cuvenită celor din mănăstire.

Printre starețele Mănăstirii Războieni trebuie amintită schimonahia Suzana Ștefănescu (1830-1925), sora episcopului Melchisedec Ștefănescu al Romanului. Ea a condus Mănăstirea Războieni între anii 1906-1925, lăsând, la moartea sa, o obște de peste 50 de maici.

Ajutor moral și material pentru ostaşii răniţi în război

La începutul secolului al XX-lea, Schitul Războieni era în stare de ruină. La propunerea stareței Suzana Ștefănescu și la insistența Mitropolitului Moldovei de atunci, Pimen Georgescu, s-a restaurat biserica și s-a sfințit în ziua de 8 noiembrie 1913.

Alături de soboarele marilor mănăstiri de la Agapia şi Văratec, maicile de la Războieni şi-au adus aportul material şi moral în ajutorarea ostaşilor răniţi în timpul Războiului de Independenţă şi în Primul Război Mondial. Maica stareţă Evghenia Arhip se află înscrisă alături de reprezentante ale altor mănăstiri pe lista celor care au ajutat unele spitale cu materiale sanitare şi muncă fizică.

La anul 1930, schitul avea 44 de maici și o școală de cântăreți bisericești. După cel de-al Doilea Război Mondial, în Mănăstirea Războieni a funcţionat un atelier de covoare şi unul de pantofărie, sub îndrumarea maicii starețe Evelina Chirilescu.

Biserică de parohie, mai bine de trei decenii

„Până la decretul din 1959, viaţa monahală de la Mănăstirea Războieni a fost organizată ca viaţă de sine, în cele mai bine de 30 de căsuţe ridicate în jurul mănăstirii. Dintre ele, doar trei au mai rămas, restul fiind distruse”, precizează stareța de astăzi a Mănăstirii Războieni, stavrofora Olimpiada Neagu.

Odiosul decret a împrăştiat maicile la mănăstirile Agapia, Văratec şi Slatina sau înafara vieţii de mănăstire. Cu toate acestea, patru călugărițe au rămas la Războieni, părăsind numai de formă veșmântul monahal, ținând aprinsă mai departe candela rugăciunii. Timp de 31 de ani, lăcaşul voievodal a funcţionat ca biserică de parohie.