Atunci am dobândit adevărata iubire, când îi iubim pe toți la fel, și pe cel bun și pe cel rău, atunci când nu ne luăm după părerile oamenilor, pe unul iubindu-l, iar pe altul urându-l pentru diferite motive sau pe același, o dată iubindu-l, altădată urându-l. Dragostea deplină desființează „sfâșierea firii”, depășind-o în Hristos, încât cel desăvârșit în iubire și ajuns la culmea nepătimirii nu mai cunoaște deosebirea între al său și al altuia, sau între a sa și a alteia, sau între credincios și necredincios, între rob și slobod, sau peste tot între bărbat și femeie; ci, ridicat mai sus de tirania patimilor și căutând la firea cea una a oamenilor, privește pe toți la fel și are față de toți aceeași dragoste.

(Preot Ioan C. Teșu, Teologia necazurilor, Editura Christiana, p. 187)