Calea de intrare a ispitei din trup în suflet, arată Sfântul Maxim, o constituie afectele de plăcere, atunci când sunt satisfăcute peste măsură şi într-un mod străin raţiunii lor. Exacerbarea lucrării lor, centrată pe simţuri, înseamnă necumpătare, iar aceasta este calea diavolului spre suflet sau, în exprimarea acestui Sfânt Părinte, calea pătrunderii ispitei diavoleşti e formată din „afectele naturale, care, atunci când sunt satisfăcute peste trebuinţă aduc pe diavol în suflet, iar când sunt satisfăcute potrivit cu trebuinţa îl întorc, prin ele, spre ţara lui”.

Ispitele încearcă fie partea poftitoare a sufletului, încălzindu-o spre cele înfăţişate prin simţuri, fie iuţimea, tulburându-o şi incitându-o, fie partea raţională a sufletului, întunecându-o şi făcându-o să se lege doar de lucrurile materiale şi să se despartă, astfel, de Dumnezeu. Într-un fel sau altul, ele atentează la sufletul şi trupul nostru, rupând echilibrul care trebuie să existe între ele, pentru ca astfel să le poată supune mai uşor.

Modul în care se întipăreşte ispita din simţuri în suflet este astfel descris de Evagrie Monahul: „Toate gândurile diavoleşti furişează în suflet chipurile lucrurilor sensibile, care, punându-şi întipărirea în minte, o fac să poarte în ea formele acelor lucruri. Lucrul acesta se realizează „fie privind cu ochii, fie auzind prin auz, fie printr-o simţire oarecare sau fie prin amintire, care întipăreşte în minte, mişcându-le, cele ce le-a agonisit prin mijlocirea trupului. Interesantă este observaţia lui Evagrie, potrivit căreia, pentru a induce aceste ispite, diavolii se folosesc de lucrurile de dinafară, cum ar fi vuietul apelor, freamătul pădurilor, sclipirea sau întunecimea soarelui şi a norilor, a văzduhului, arşiţa sau frigul, etc.

Ispita se manifestă, deci, iniţial, sub forma unui gând simplu. Acesta nu are putere de constrângere la consimţire, decât atunci când inima noastră este împătimită după plăcere, precum ne arată Sfântul Marcu Ascetul. Rezistenţa unei astfel de inimi este, de fapt, diminuată, până la a nu mai exista, adică până la a aştepta ispita, a o dori, a o căuta, iar atunci când ea se iveşte, a o accepta imediat, cu uşurinţă şi cu plăcere, a o însoţi şi spori cu dorinţe proprii şi a o înfăptui.

În această situaţie, nu diavolul este cel care ar forţa silnic, ci inima păcătoasă aşteaptă şi caută ispita. Pentru ea, momeala diavolească nu este o capcană sau o piedică, ci un mijloc sau un prilej al săvârşirii păcatului, încât realitatea demonstrează, într-o astfel de situaţie, că omul cedează prea uşor ispitei, nu ispita forţează silnic.

(Nevoitor, Război în văzduhul inimii, Editura Credința strămoșească, p. 70-71)