În rugăciune sufletul își pierde împietrirea, devine sensibil, receptiv, deschis energiei lui Dumnezeu. Biserica este locul și forma puterii lui Dumnezeu, acționând neîncetat între oameni și în ei, pentru că ea este locul rugăciunii. Rugăciunea cere lucrarea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu lucrează datorită rugăciunii. Biserica este locul întâlnirii sensibile dintre rugăciunea noastră și puterea lui Dumnezeu.

Sensul rugăciunii în Biserica Ortodoxă ar fi de neînțeles fără această încredere în puterea lui Hristos, lucrând prin Duhul în membrii Bisericii. Rugăciunea pentru care cerem lucrarea lui Dumnezeu, ca și răspunsul divin, sunt lucrări ale Duhului. Biserica constituie câmpul Duhului și deci locul unde se realizează mântuirea. Trebuie să amintim aici faptul că rugăciunile credincioșilor în casele lor, ca și în oricare loc, sunt și ele rugăciuni în Biserică, pentru că Biserica este prezentă pretutindeni unde se află unul dintre membrii ei.

Rugăciunea implică o mântuire care se lucrează în „sinergie”, în conlucrare. Biserica apare astfel ca o comunitate rugătoare a celor care știu că prin rugăciune primesc puterea transformatoare și mântuitoare a lui Hristos, a celor care au devenit sensibili față de această putere, capabili să facă experiența ei.

(Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 1995, pp. 103-104)