Când scriu gândurile acestea încă nu s-a stins zvonul de clopot ce a vestit Liturghia pomenirii Sfinților Trei Ierarhi. Și parcă nimic nu se potrivește descrierii vieții lor cu prezența în mijlocul nostru a reacției acesteia vii a lui Zaheu, vameșul din povestea Evangheliei Duminicii noastre. Abia ne-am despărțit de întâlnirea Domnului Hristos cu orbul ce ședea la marginea drumului spre Ierihon. Vă amintiți, desigur, că Mântuitorul îl întreabă pe acela, omul-scai lipit de Dumnezeu: „Ce voiești să-ți fac?” (Luca 18, 41). Omul cere vedere și primește lumina. Aici Zaheu este altfel situat. E în centrul cetății, dar nu iubit. E omul finanțelor, reprezentantul străinilor de Ierihon – fie că vorbim de Roma, fie de Ierusalim – al străinilor care vor cote, dinari, vamă. Remarcăm și în cazul celui pierdut pe drum și al celui pierdut în mijlocul comunității că Hristos este Cel Care devine reper, țintă, orizont. Orbul cere să vadă. Zaheu, prin gesturile sale ca de copil agitat, cere să fie văzut. Cel din urmă vrea să-L vadă pe Hristos cu totul altfel decât vrea orbul. Dar dorința este aceeași. Să vadă. Să privească spre cel care este Lumina, Vederea, Adevărul. Pe Zaheu, Domnul nu doar că îl vede, ci îl și cunoaște. Sau, mai bine spus, se recunoaște în străinul ce ajuta străini. Prin făptuire, Zaheu se face omul lui Dumnezeu-Omul. El spune, pe fondul murmurării celorlalți, căci Hristos ceruse să găzduiască la vameș, care – în ochii nevăzători de bine ai mulțimii – era un păcătos: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Luca 19, 8). Nu spune aceasta ca să se scuze dinaintea mulțimii, nu are de dat seamă dinaintea ei. El vorbește Domnului care îl vede. Iar ceea ce spune este judecată mulțimii. Nu zeciuiala e țelul lui. Dă jumătate, iar când greșește întoarce împătrit. Era un vameș cum nu prea auzi. Nu strângea și pentru el. Ci era un funcționar al statului – Imperiului – care nu confunda hoția cu vămuirea. Ba, mai mult, având conștiința posibilei neputințe în împlinirea funcției sale publice, înțelege că nu statul trebuie să plătească pentru greșeala lui, ci el, persoana chemată de stat să facă rânduială în economie. Mai mult. Comportamentul său ne dovedește responsabilitate, adică răspuns în Dumnezeu asupra funcției sale civice. Căci nu civismul naște responsabilitate, ci responsabilizarea naște civism activ și echilibrat.

Domnul Iisus Hristos are bucurie la răspunsul lui Zaheu: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și acesta este fiu al lui Avraam ” (Luca 9, 9). O mărturie umană care cheamă mărturia Dumnezeu-Omului. Iar Dumnezeu-Omul nu se ferește să încurajeze inimile curajoase, care se vădesc iubitoare de Dumnezeu. Urcat în sicomor ca să fie văzut de Hristos, Zaheu constată că e cunoscut în adâncul inimii sale. Devine și mai interesant în contextul în care, pentru a întări reacția sa bucuroasă și concluzia Sa – „căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 10) – oferă pilda celor trei „împrumutați” cu talanți (mine, în contextul lucanic) care primesc răsplata muncii lor în funcție de curajul adăugat darului stăpânului. Citiți așadar continuarea întâlnirii dintre Zaheu și Hristos în cheia parabolei oferite de Domnul mulțimii (Luca 19, 12-27). Vizibil, Domnului nu-i plac oamenii care se ascund după Lege și după El, făcându-se lege celorlalți doar pentru că aparțin unei administrări de lege. Zaheu e bucurie Domnului pentru că nu se ține de legea autoimpusă vameșilor. Nu exploatează pentru a avea. Ci gestionează, economisește pentru a nu pune poporul în tensiune cu politicul, fie el chiar dictatorial. Dar în planul „dezvoltării personale” – cum turuim noi azi prin tot soiul de formări – Zaheu nu face niciun compromis în ce privește relația lui cu Dumnezeu, Cel dezvăluit de Lege și vămuit la greu de cârtitori. Zaheu e viu, refuză să devină un artefact funcționăresc, o mumie nefirească. El știe ceea ce Sfântul Ioan Gură de Aur avea să sintetizeze peste secole: inima noastră înghite pe Domnul și Domnul înghite inima noastră (Comentariu la Evanghelia de la Matei 19). Adică suntem într-o permanentă hrănire-împreună cu Dumnezeu, punând templul vieții noastre în lucrare, punând în inima noastră drept viață pe Dumnezeu. De aici bucuria Domnului. Fără a le vorbi oamenilor Zaheu teologhisește prin faptă, le oferă posibilitatea de a preamări pe Dumnezeu, de a se bucura de Oamenii lui Dumnezeu.

Ca în Ierihon atunci și acum în viețile noastre. Nimic din ceea ce avem de făcut nu ține doar de cuvinte, doar de cuvântări. Ci propunerea vremii este redescoperirea forței din faptele noastre către care privește Hristos. Ca un Dumnezeu Întrupat care ne cere să ne întrupăm credința în faptele mărturisirii noastre. Pentru că Dumnezeu nu este un concept gol de făptuire. Când te numești creștin, nu propui simple citări ori fluturări de text, ci propui un mod de viață. Un miez de cultură vie propusă ca alternativă culturii morții în care ne balansăm viețile astăzi, cu efecte devastatoare nu numai asupra vieții acesteia. Viață vămuibilă, după regulile politicului și economicului. Dar și liberă, în raport cu Hristos, cel care trece mereu pe căile Ierihonului. Să învățăm că nimeni nu e în afara ariei de acoperire a Mântuitorului. Marginile lumii și centrul cetății deopotrivă așteaptă Harul izbăvirii. Dați binețe Domnului, vă vede să vă ajute să vedeți. Să vă vedeți în lumina Iubirii Lui!

Zvonul Sfinților Trei Ierarhi se stinge grabnic în vântul iernii, dar nu în vântul de duh al Bisericii. Suntem toți în bucuria Treimii și în a Bisericii. Mergem mai departe, căutând Ierusalimul de sus.

Sursa: tribuna.ro